Umbra unei vieți: Povestea mea cu soacra mea, Elena

— Tu ești Irina?
Vocea Elenei a tăiat aerul rece din holul apartamentului de la etajul patru, în cartierul Drumul Taberei. M-am oprit în prag, cu buchetul de flori tremurând în mâini. Mă simțeam ca un copil prins cu minciuna, deși nu făcusem nimic rău.
— Da, eu sunt, am răspuns încet, încercând să zâmbesc.
— Lasă florile acolo, nu am unde să le pun.
Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Radu, iubitul meu, a ridicat din umeri și mi-a șoptit la ureche: „Mama e mereu așa… Nu te stresa.” Dar nu era ușor să nu mă stresez. Din prima clipă, Elena m-a privit ca pe o intrusă, ca pe cineva care îi fură fiul.
Anii au trecut, iar relația noastră nu s-a îmbunătățit. Orice încercare de apropiere era întâmpinată cu răceală sau ironii subtile. La fiecare masă de Paște sau Crăciun, simțeam că trebuie să-mi aleg cu grijă cuvintele, să nu spun ceva ce ar putea fi interpretat greșit. Radu nu intervenea niciodată. „Așa e mama, nu o schimbi tu acum.”
Când ne-am mutat la casa noastră, la marginea Bucureștiului, am simțit o ușurare imensă. Dar Elena venea des, neanunțată, și găsea mereu ceva de criticat: ba că nu am pus perdelele corect, ba că mâncarea nu are gustul „de acasă”. Într-o zi, după ce a plecat trântind ușa, am izbucnit:
— Nu mai suport! De ce nu-i spui să ne lase în pace?
Radu s-a uitat la mine cu ochii goi:
— E mama mea. Ce vrei să fac?
Așa au trecut anii. Am avut doi copii, Andreea și Vlad, iar Elena a continuat să fie o prezență apăsătoare în viața noastră. Mă simțeam mereu judecată, mereu insuficientă. Prietenele mele râdeau: „Asta e soacra! Toate sunt la fel!” Dar eu simțeam că la noi e mai mult decât atât.
Totul s-a schimbat când socrul meu, domnul Gheorghe, a murit brusc. Elena a rămas singură într-un apartament prea mare și prea tăcut. Radu a insistat să o aducem la noi pentru o vreme. Am acceptat cu inima strânsă.
Primele zile au fost un coșmar: Elena era și mai tăcută, și mai acră decât înainte. Îi vedeam ochii roșii dimineața și urmele de lacrimi pe față. Într-o seară, când copiii dormeau și Radu era la serviciu, am găsit-o în bucătărie, stând pe întuneric.
— Doamnă Elena… vă pot ajuta cu ceva?
Nu mi-a răspuns imediat. A oftat adânc și a început să vorbească încet:
— Știi tu cum e să trăiești o viață întreagă cu cineva care te face să te simți mică? Care te ceartă pentru orice? Care îți spune că nu ești bună de nimic?
Am rămas fără cuvinte. Nu mă așteptam la așa ceva.
— Gheorghe… nu era omul pe care îl vedea lumea. Era aspru, rău… și cu mine, și cu Radu. Dar Radu… el a învățat de la tatăl lui că femeile trebuie ținute „sub control”. De asta e așa rece cu tine uneori. Nu știe altfel.
Am simțit cum mi se strânge inima. Toată viața o văzusem pe Elena ca pe o dușmancă, dar niciodată nu m-am gândit că poate ea însăși fusese o victimă.
— De ce nu mi-ați spus niciodată? am întrebat încet.
— Cine m-ar fi crezut? Nici măcar fiul meu nu vrea să-și amintească ce-a trăit aici…
În zilele următoare am început să privesc totul altfel: gesturile Elenei, tăcerile ei, chiar și criticile păreau acum strigăte de ajutor sau încercări stângace de a se face auzită. Am început să vorbim mai mult — despre copilăria lui Radu, despre cum era viața înainte de Revoluție, despre visele ei neîmplinite.
Radu observa schimbarea dintre noi și părea deranjat:
— Ce tot discutați voi două? Nu-i băga prostii în cap mamei!
Atunci am realizat cât de mult semăna cu tatăl lui — nu doar în gesturi sau ton, ci și în frica de adevăruri incomode. Într-o seară i-am spus:
— Radu, cred că ar trebui să mergem la consiliere de familie. Avem nevoie să vorbim despre trecutul tău… despre cum te-a afectat tot ce s-a întâmplat aici.
A izbucnit:
— Nu sunt nebun! Nu mă duc nicăieri! Dacă nu-ți convine, poți pleca!
Am plâns toată noaptea aceea. Pentru prima dată m-am gândit serios dacă vreau să rămân într-o familie unde adevărul doare atât de tare încât nimeni nu vrea să-l rostească.
Elena m-a găsit dimineața în bucătărie, cu ochii umflați de plâns. S-a apropiat încet și mi-a pus mâna pe umăr:
— Irina… eu n-am avut curajul să plec niciodată. Poate tu vei avea… Sau poate vei găsi o cale să-l ajuți pe Radu să se schimbe. Dar nu te lăsa călcată în picioare ca mine…
Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Am început să vorbesc mai deschis cu copiii despre emoții și despre respect. Am încercat să-l fac pe Radu să înțeleagă că trecutul nu trebuie să ne definească viitorul — dar el s-a închis tot mai mult în el însuși.

Acum stau la masa din bucătărie și privesc spre fereastră, unde ploaia spală orașul cenușiu. Mă întreb: câte femei trăiesc vieți ca ale noastre, captive între frică și rușine? Câte generații vor mai trebui să sufere până când vom avea curajul să rupem lanțurile trecutului?