Umbre pe fața unei seri obișnuite

— Domnișoară, doriți să vă mai aduc ceva?
Am ridicat privirea, dar întrebarea nu-mi era adresată mie. O spusese cu voce tare, dar ochii lui erau fixați pe Nathan, iubitul meu. M-am simțit ca o umbră la propria masă, deși eram acolo, în carne și oase, cu zâmbetul meu timid și rochia mea preferată de vară.

Era vineri seara și localul „La Tanti Maria” era plin. Mirosul de ciorbă de burtă și sarmale plutea peste mesele aglomerate. Am ales locul nostru obișnuit, lângă geam, unde puteam privi oamenii grăbiți pe trotuar. Nathan era relaxat, povestea despre proiectul lui nou de la muncă, iar eu încercam să mă bucur de moment. Dar ceva nu era în regulă.

Chelnerul, un bărbat la vreo 40 de ani cu mustață și ochi obosiți, a venit să ia comanda. S-a uitat direct la Nathan: „Ce doriți să serviți?”

Am zâmbit și am spus: „Eu aș vrea o salată de vinete și o limonadă, vă rog.”

Nu mi-a răspuns. A notat ceva pe carnețel fără să mă privească. Apoi s-a întors către Nathan: „Și dumneavoastră?”

Nathan a comandat ciorbă de văcuță și o bere. Chelnerul a dat din cap și a plecat fără să spună nimic.

— Ți se pare că m-a ignorat? am întrebat încet.

Nathan a ridicat din umeri: — Poate e obosit, Valentina. Nu cred că a făcut-o intenționat.

Dar eu simțeam altceva. Nu era prima dată când pățeam asta. De fiecare dată când ieșeam împreună, chelnerii vorbeau mai mult cu el, îi aduceau nota lui, îi mulțumeau lui. Poate pentru că era bărbat? Sau pentru că părea mai sigur pe el? Sau poate pentru că eu eram mereu mai tăcută?

Mâncarea a venit repede. Chelnerul a pus farfuria cu salată în fața mea fără să mă privească și i-a zâmbit larg lui Nathan: „Poftă bună!”

Am mâncat în liniște. Nathan a încercat să mă facă să râd, dar eu mă simțeam tot mai mică. Parcă nu mai aveam loc la masă.

La final, am cerut nota. Chelnerul a venit direct la Nathan și i-a pus bonul în față.

— Mulțumim, am spus eu încet.

Niciun răspuns. Doar un zâmbet către Nathan: „O seară frumoasă!”

Am scos din portofel 20 de lei pentru bacșiș și i-am pus pe farfurioara cu nota. Chelnerul s-a întors după câteva minute, a luat banii și s-a uitat doar la Nathan:

— Mulțumesc frumos, domnule! Să aveți o seară minunată!

M-am ridicat brusc de la masă. În drum spre ieșire, am simțit un nod în gât. Nathan m-a prins de mână:

— Hei, ce s-a întâmplat? De ce ești supărată?

— Nu vezi? Nu exist pentru el! Pentru nimeni! Parcă sunt invizibilă! am izbucnit.

Nathan s-a uitat la mine nedumerit:

— Poate exagerezi… Sunt sigur că nu a vrut să te jignească.

— Nu e prima dată! Mereu se întâmplă asta! La bancă, la magazin, la restaurant… De ce trebuie să fiu mereu trecută cu vederea?

Am ieșit afară și am început să plâng. M-am simțit slabă, neimportantă, ca o piesă lipsită de valoare într-un puzzle uriaș.

Acasă, mama m-a sunat:

— Ce faci, Valentina? Ai ieșit cu băiatul acela?

— Da… am răspuns fără vlagă.

— Ești bine? Pari tristă.

— Mamă… tu ai simțit vreodată că nu contezi? Că oamenii te ignoră doar pentru că ești femeie sau pentru că nu vorbești tare?

Mama a oftat:

— Of, fata mea… Am simțit asta toată viața. La serviciu, acasă… Dar trebuie să te impui! Să nu lași pe nimeni să te facă invizibilă!

Am închis telefonul și m-am uitat lung în oglindă. Cine eram eu? O fată tăcută care nu știe să se facă auzită? Sau cineva care merită respect?

A doua zi am mers la serviciu cu gândul la seara trecută. Colegii mei — Mihai și Camelia — discutau aprins despre un proiect nou. Am încercat să spun ceva:

— Poate ar fi bine să încercăm varianta cu platforma online…

Nimeni nu m-a auzit. Mihai a continuat să vorbească peste mine.

M-am retras în biroul meu și am început să scriu acest jurnal. Poate că aici mă pot face auzită.

Seara, Nathan a venit la mine cu flori:

— Îmi pare rău dacă te-am rănit aseară. Poate ar trebui să vorbim cu chelnerul data viitoare…

— Nu e vorba doar de el! E vorba de toți cei care aleg să nu mă vadă! De ce trebuie să lupt atât de mult ca să fiu recunoscută?

Nathan m-a îmbrățișat:

— Eu te văd, Valentina. Și cred că ar trebui să te vadă toată lumea.

Am zâmbit printre lacrimi. Poate că nu pot schimba lumea peste noapte. Dar pot începe prin a nu mă mai lăsa trecută cu vederea.

Mâine voi merge din nou la „La Tanti Maria”. Și dacă chelnerul mă va ignora iar, îi voi spune direct: „Și eu sunt aici.”

Oare câți dintre noi trăim vieți invizibile? Câți alegem să tăcem când ar trebui să vorbim? Voi ce ați face în locul meu?