Umbre pe malul vieții: Povestea unei trădări tăcute

— Iar pleci? am întrebat, încercând să-mi ascund tremurul vocii în timp ce Sorin își arunca torba pe umăr.

— Da, Elena, ți-am spus, la pescuit cu băieții. Nu mă aștepta cu masa caldă, vin mâine, a răspuns el, evitând să mă privească în ochi. Flanelul lui vechi, mirosul de benzină și acea privire grăbită — toate îmi erau atât de cunoscute, dar totul părea fals. Am rămas în ușă, privind cum se îndepărtează, iar inima mi se strângea ca într-o menghină.

Nu era prima dată. De luni bune, fiecare weekend era la fel: „pescuit”, „băieți”, „lac”. Niciodată nu aducea pește acasă, doar uneori fileuri din supermarket, pe care le arunca în tigaie cu un zâmbet vinovat. Nu mirosea a apă stătută sau a noroi, ci a parfum ieftin și țigări. Și niciodată nu era obosit, ci mai degrabă agitat, ca și cum ar fi trăit o altă viață în acele două zile.

Într-o seară de joi, când mă întorceam de la serviciu, m-a oprit doamna Stanciu, vecina de la trei. O femeie băgăcioasă, dar cu suflet bun.

— Elena, nu vreau să mă bag, dar l-am văzut pe Sorin sâmbătă după-amiază. Nu era la pescuit. Era la cofetăria din centru cu o femeie blondă. S-au ținut de mână…

Am simțit cum mi se taie respirația. Am zâmbit forțat și am dat din cap, dar în mine totul se prăbușea. Am urcat scările ca într-un vis urât. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am uitat la tavan și am încercat să găsesc scuze: poate era o colegă, poate era doar o coincidență… Dar inima mea știa adevărul.

A doua zi am început să-l observ mai atent. Mesaje șterse rapid de pe telefon, apeluri la care răspundea doar în baie, priviri furișe și o răceală pe care nu o mai simțisem niciodată între noi. Îmi aminteam cum eram la început: el mă ținea de mână pe stradă, îmi aducea flori fără motiv și râdea cu poftă la glumele mele proaste. Acum, între noi era doar tăcere și minciuni.

Într-o sâmbătă dimineață, după ce a plecat iar „la pescuit”, am decis să-l urmăresc. Mi-am pus geaca peste pijama și am ieșit tiptil din bloc. L-am văzut urcând într-un taxi — nu spre lacul din marginea orașului, ci spre centru. Am simțit un nod în gât, dar am continuat să merg pe jos până la cofetărie. Prin geamul aburit l-am văzut: Sorin râdea cu o femeie tânără, blondă, care îi atingea mâna peste masă. Am simțit că mă prăbușesc.

Am stat acolo câteva minute, privind scena ca pe un film prost. M-am întors acasă cu pași grei și lacrimi care-mi ardeau obrajii. Nu știam ce să fac: să-l confrunt? Să tac? Să plec? În acea zi am plâns până am adormit epuizată.

Când s-a întors duminică seara, Sorin părea mai vesel ca niciodată.

— Ce-ai făcut tu tot weekendul? m-a întrebat cu un zâmbet fals.

— Am stat acasă… și m-am gândit la noi, am spus încet.

A evitat discuția și s-a dus direct la duș. În oglinda băii am văzut pentru prima dată cât de mult m-am schimbat: ochii umflați de plâns, riduri noi pe frunte și o tristețe care nu mă mai părăsea.

În zilele următoare am încercat să mă port normal. Să gătesc, să fac curat, să zâmbesc la serviciu. Dar totul era mecanic. Prietena mea cea mai bună, Irina, a observat imediat că ceva nu e în regulă.

— Elena, ce se întâmplă? Nu mai ești tu…

I-am povestit totul printre suspine. Irina m-a strâns în brațe și mi-a spus:

— Nu meriți asta! Trebuie să-i spui ce știi. Nu poți trăi așa!

Mi-a fost frică. Frică de singurătate, de gura lumii, de ce va spune mama mea dacă află că mariajul meu e o minciună. Dar într-o seară, când Sorin s-a întors târziu acasă și nici măcar nu s-a obosit să inventeze o scuză nouă, am simțit că nu mai pot.

— Sorin… trebuie să vorbim.

A oftat și s-a așezat pe marginea patului.

— Știu totul. Știu că nu mergi la pescuit. Știu de femeia blondă…

A rămas mut câteva secunde. Apoi a ridicat din umeri:

— Elena… nu mai merge între noi de mult timp. Am încercat să nu te rănesc…

— Să nu mă rănești? Mințindu-mă luni de zile?

A tăcut rușinat. Lacrimile mi-au curs fără oprire.

— Ce vrei să faci? m-a întrebat încet.

Nu știam ce să-i răspund. Îl iubeam încă, dar nu mai puteam trăi cu minciuna. În acea noapte am dormit separat pentru prima dată în zece ani de căsnicie.

Au urmat zile grele: discuții lungi cu mama mea („Nu poți să-l lași! Ce va zice lumea?”), certuri cu Sorin („Nu e vina ta… pur și simplu s-a stins ceva între noi”), nopți nedormite și gânduri negre.

Am decis să ne despărțim. A fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată. Prietenii au început să mă evite („Nu vrem să ne băgăm…”), rudele mă priveau cu milă sau cu reproș („Trebuia să fii mai atentă…”). Dar încet-încet am început să respir din nou.

Mi-am găsit un job nou într-o librărie micuță din oraș. Am început să citesc din nou poezii și să ies la plimbare singură prin parc. Am redescoperit bucuria lucrurilor simple: o cafea bună dimineața, un apus privit de pe balcon, o carte bună înainte de culcare.

Uneori încă mă doare când îl văd pe Sorin cu noua lui iubită prin oraș. Dar acum știu că merit mai mult decât minciuni și jumătăți de adevăruri.

Mă întreb adesea: câte femei ca mine trăiesc în tăcere aceeași poveste? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Poate că răspunsul stă chiar în puterea noastră de a ne regăsi demnitatea atunci când totul pare pierdut.