Umbre peste leagăn: Povestea unei nurori între iubire și prejudecată

— Nu știu cum o să te descurci cu copilul, Ioana, dacă nici măcar nu știi să faci o ciorbă ca lumea! vocea doamnei Maria răsună ascuțit în bucătăria mică, plină de aburi și miros de leuștean. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn, iar ochii mi se umpleau de lacrimi. Eram însărcinată în luna a șaptea și, în loc să mă bucur de fiecare clipă, mă simțeam tot mai mică sub privirea critică a soacrei mele.

Mihai, soțul meu, stătea la masă cu privirea în pământ. Nu spunea nimic, dar știam că îl doare. Între mine și mama lui se întindea un zid rece, construit din ani de așteptări neîmplinite și vorbe nespuse. În fiecare zi, doamna Maria găsea ceva de criticat: ba că nu țin casa destul de curată, ba că nu gătesc ca ea, ba că nu sunt destul de atentă cu Mihai. Dar cel mai tare mă durea când făcea aluzii la copilul care urma să vină.

— Să sperăm că nu va moșteni lipsa ta de pricepere, mai zise ea într-o zi, aruncând o privire tăioasă spre burta mea rotundă.

Am simțit cum ceva se rupe în mine. Am crescut la țară, într-o familie modestă din Botoșani, unde mama mă învățase să fiu respectuoasă și să nu răspund celor mai în vârstă. Dar aici, la oraș, într-un apartament cu două camere din Ploiești, simțeam că mă sufoc. Nu mai eram copilul ascultător de altădată; eram o femeie care urma să devină mamă și care trebuia să-și apere puiul.

Într-o seară, după ce Mihai a plecat la serviciu de noapte, am rămas singură cu doamna Maria. Mă uitam la televizor, dar nu reușeam să aud nimic din cauza gândurilor care îmi zbârnâiau prin cap. O vedeam cum își aranjează farfuriile în dulap cu gesturi nervoase.

— Ioana, ai spălat bine biberoanele? Să nu-i faci copilului vreo infecție! spuse ea pe un ton acuzator.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. M-am ridicat încet și am inspirat adânc.

— Doamnă Maria… vă rog să nu mai vorbiți așa cu mine. Fac tot ce pot și chiar dacă nu sunt perfectă, vreau să fiu o mamă bună pentru copilul meu. Și pentru Mihai.

Ea s-a întors brusc spre mine, cu ochii mari.

— Cum îndrăznești să-mi vorbești așa? Eu am crescut trei copii singură! Tu nici nu știi ce te așteaptă!

— Tocmai pentru că știți cât e de greu… poate ar trebui să mă sprijiniți, nu să mă judecați mereu. Nu vreau să ne certăm, dar nu mai pot suporta…

Vocea mi s-a frânt. Lacrimile au început să curgă fără să le pot opri. Doamna Maria a rămas nemișcată câteva secunde, apoi a ieșit din bucătărie trântind ușa.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la mama mea și la cât de mult mi-ar fi plăcut să fie lângă mine. M-am gândit la Mihai și la cât de greu îi era prins între două femei pe care le iubea. Și m-am gândit la copilul meu nenăscut: oare ce fel de familie îi pregăteam?

A doua zi dimineață, Mihai a venit acasă obosit. I-am povestit totul printre suspine. S-a uitat la mine lung și m-a luat în brațe.

— Ioana, știu că mama e dificilă… Dar e și ea speriată. Îi e teamă că nu va mai fi importantă pentru mine sau pentru copil. Poate ar trebui să vorbim toți trei.

Am acceptat cu jumătate de inimă. În acea seară ne-am așezat toți la masă. Doamna Maria părea mai bătrână ca niciodată; ochii ei obosiți evitau privirea mea.

— Mamă… Ioana are nevoie de sprijinul tău. Și eu la fel. Nu vrem să te pierdem, dar nici nu putem trăi mereu sub presiunea asta.

Ea a oftat adânc.

— Poate am fost prea aspră… Dar mi-e frică. Mi-e frică să nu vă pierdeți unul pe altul sau să nu vă descurcați… Eu am trecut prin multe singură și n-am avut pe nimeni care să mă ajute.

Am simțit pentru prima dată compasiune pentru ea. Sub masca durității era o femeie rănită de viață, care încerca să-și protejeze familia cum știa ea mai bine.

Au urmat zile grele și multe discuții. Nu s-a schimbat totul peste noapte. Doamna Maria încă mai avea momente când critica sau ridica tonul, dar încerca să se abțină. Eu am învățat să-i spun când mă doare ceva și să cer ajutor fără rușine. Mihai era mereu acolo, încercând să ne împace.

Când s-a născut Ana-Maria, soacra mea a plâns prima dată în fața mea. A ținut-o în brațe și mi-a spus încet:

— Ai făcut o treabă bună, Ioana…

Acum stau lângă pătuțul fetiței mele și mă gândesc: oare am făcut bine că am confruntat-o pe doamna Maria? Sau am riscat prea mult? Poate că uneori curajul nu înseamnă să câștigi o ceartă, ci să deschizi o ușă spre vindecare.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? E corect să-ți aperi demnitatea chiar dacă riști să rănești pe cineva drag?