Umbrele din casa fiului meu: Povestea unei mame între grijă și neputință

— Vlad, iar nu ai terminat de spălat vasele? Am nevoie să fie curat înainte să vină mama mea!
Vocea Irinei răsună tăios prin bucătăria mică, iar eu, Maria, stau pe hol, cu mâinile strânse în poală, încercând să nu mă fac remarcată. Am venit să-i aduc niște plăcinte calde, dar am nimerit în mijlocul unei furtuni. Vlad, fiul meu, cu umerii aduși și ochii plecați, spală vasele fără să răspundă. Îl știu de mic: mereu a fost blând, răbdător, dar acum îl văd obosit, aproape resemnat.

— Irina, am venit direct de la muncă. Poate ai putea să mă ajuți puțin…
— Eu am avut o zi grea! Și oricum, tu ești bărbatul casei, nu? Să arăți că poți!

Mă doare sufletul să-i aud. Mă simt ca o intrusă în viața lor, dar nu pot să nu mă întreb: unde am greșit? L-am crescut pe Vlad să fie respectuos, să ajute, dar nu să fie sluga nimănui. Mă uit la Irina și nu o recunosc pe fata veselă și caldă pe care am cunoscut-o la început. Ce s-a întâmplat cu ei?

După ce Irina pleacă în dormitor trântind ușa, Vlad rămâne singur cu mine. Își șterge mâinile pe un prosop și mă privește cu ochi triști.

— Mamă… îmi pare rău că ai auzit. Nu e mereu așa.
— Vlad, nu trebuie să-mi spui mie. Dar tu ești bine?
— E doar o perioadă… O să se schimbe.

Îl iau în brațe și simt cât de tensionat e. Îmi vine să-i spun să plece, să vină acasă la mine, dar știu că nu pot face asta. E bărbat în toată firea, are viața lui. Dar cum să stau deoparte când îl văd așa?

Zilele trec și povestea se repetă. Vlad gătește, spală rufe, face curat. Irina vine târziu de la serviciu și se plânge de oboseală, dar nu pune mâna pe nimic. Când îi spun lui Vlad că poate ar trebui să vorbească deschis cu ea, îmi răspunde mereu:

— Nu vreau scandaluri. O iubesc. Poate eu exagerez.

Dar nu exagerează. Într-o seară îl găsesc plângând în mașină, în fața blocului.

— Mamă… nu mai pot. Simt că nu mai sunt eu.
— Atunci fă ceva! Vorbește cu ea!
— Dacă pleacă? Dacă rămân singur?

Îmi dau seama cât de mult îl doare singurătatea. Tatăl lui a murit când era mic și mereu a căutat stabilitate. Poate de aceea acceptă atât de mult.

Într-o duminică Irina vine la noi la masă. Încerc să deschid subiectul cu delicatețe.

— Irina, mi se pare că Vlad e cam obosit în ultima vreme… Poate ar trebui să vă împărțiți treburile mai echitabil?
Ea zâmbește fals:

— Vlad e obișnuit să ajute. Eu am alte responsabilități la muncă. Fiecare cu rolul lui.

Simt cum mi se strânge inima. Vlad tace și se joacă absent cu furculița.

După masă, îl iau deoparte.

— Vlad, nu poți trăi așa la nesfârșit! Nu meriți asta!
— Mamă… dacă așa e dragostea? Poate trebuie doar să am răbdare…

Încep să mă întreb dacă nu cumva societatea noastră încă îi învață pe bărbați că trebuie să rabde orice pentru liniștea familiei. Când eram tânără, bărbații nu făceau nimic în casă; acum, când cineva vrea echilibru, ajunge tot la extreme?

Într-o seară aud țipete din apartamentul lor. Mă grăbesc pe scări și bat la ușă. Irina deschide furioasă:

— Ce cauți aici? Nu vezi că avem o discuție privată?
Vlad apare în spatele ei, cu ochii roșii.

— Mamă… te rog… lasă-ne.

Cobor scările tremurând. Mă simt neputincioasă și vinovată că nu pot face mai mult pentru el.

Într-o zi Vlad vine la mine acasă fără Irina. Se așază la masă și începe să vorbească:

— Mamă… cred că trebuie să iau o decizie. Nu mai pot trăi așa. Am încercat totul: am vorbit cu ea, am propus să mergem la consiliere, dar refuză orice schimbare. Simt că mă pierd pe mine însumi.

Îl privesc și văd pentru prima dată hotărâre în ochii lui.

— Vlad, orice ai decide, sunt aici pentru tine.

După câteva luni grele, Vlad se mută singur într-o garsonieră modestă. E trist, dar parcă respiră alt aer. Încet-încet își revine: merge la sală, iese cu prietenii, începe chiar un curs nou la serviciu.

Irina îl caută uneori, îi trimite mesaje lungi despre cât îi lipsește ajutorul lui în casă. Dar Vlad tace.

Merg la el într-o seară și îl găsesc citind liniștit.

— Mamă… cred că abia acum învăț ce înseamnă respectul față de mine însumi.

Îl strâng în brațe și simt o liniște nouă între noi.

Mă întreb adesea: unde e limita între a ajuta și a te sacrifica? Cât de mult trebuie să rabzi într-o relație înainte să spui „ajunge”? Poate că fiecare trebuie să-și găsească propriul răspuns — dar oare câți dintre noi avem curajul să-l căutăm cu adevărat?