Umbrele din Casa Noastră: Povestea Unei Mame Între Două Lume

— Nu cred că ai pus destulă sare în supă, Ana. Și copilul plânge, nu vezi? Poate îi e foame, poate nu faci tu ceva bine.

Vocea soacrei mele, doamna Lidia, răsună din bucătărie ca un clopot spart, chiar dacă încerc să mă prefac că nu aud. Mă uit la David, fiul meu de două luni, care doarme liniștit în pătuț. Mă simt vinovată că nu pot fi o mamă perfectă, dar și furioasă că nu pot avea o clipă de liniște în propria casă.

— Lidia, te rog, lasă-mă să mă descurc! îi spun cu voce stinsă, dar ea nici nu mă aude. Deschide frigiderul, inspectează rafturile, oftează zgomotos.

— Pe vremea mea, casa era lună și bec, iar copilul nu plângea atâta! Ce fel de mamă ești dacă nu știi să-l liniștești?

Simt cum mi se strânge stomacul. Mă gândesc la mama mea, la cât de blândă era cu mine, la cât de mult îmi lipsește acum. Dar mama e la Botoșani, la 400 de kilometri distanță, iar eu sunt aici, în București, singură cu un bebeluș și cu o soacră care pare să fi uitat că nu e casa ei.

Soțul meu, Radu, vine seara târziu de la serviciu. Îl privesc cum își lasă geanta pe hol și oftează obosit.

— Radu, trebuie să vorbim, îi spun într-o seară, după ce Lidia pleacă în sfârșit acasă.

— Ce s-a mai întâmplat? întreabă el fără vlagă.

— Nu mai pot. Mama ta vine zilnic, controlează tot, mă critică… Nu mai am aer!

Radu ridică din umeri.

— E mama… Vrea doar să ajute. Știi cum sunt femeile bătrâne la noi. Las-o să-și facă damblaua, trece repede.

Dar nu trece. A doua zi dimineață, la ora opt fix, soneria sună insistent. David tocmai adormise după o noapte albă. Deschid ușa cu ochii umflați de oboseală.

— Am adus supă de pui! Să mănânce copilul ceva sănătos! anunță Lidia triumfătoare.

Nu apuc să protestez că deja e în bucătărie, deschide dulapurile, aruncă o privire critică peste vasele nespălate.

— Nu te-ai obișnuit încă? mă întreabă cu un zâmbet fals. O să vezi tu când o să ai trei copii ca mine!

Încep să plâng fără să vreau. Mă simt invizibilă în propria viață. Îmi doresc doar să pot sta cu David în liniște, să-l țin în brațe fără să simt ochii ei pe mine.

Într-o zi, când Radu ajunge acasă mai devreme decât de obicei, mă găsește plângând pe hol.

— Ce-ai pățit?

Îi spun totul: cum Lidia mă face să mă simt incapabilă, cum nu mai am curaj să fac nimic fără să mă gândesc ce va zice ea. Radu oftează și se uită la mine ca și cum aș fi o adolescentă răsfățată.

— Ana, exagerezi. Mama vrea doar binele nostru. Dacă nu-ți convine, spune-i tu!

Îmi vine să țip. Cum să-i spun eu unei femei care a crescut trei copii singură că nu vreau s-o văd zilnic? Cum să-i explic că am nevoie de spațiu fără să par nerecunoscătoare sau rea?

În acea noapte nu dorm deloc. Mă gândesc la toate femeile din bloc care își cresc copiii singure sau cu soacrele pe cap. La cât de greu e să fii mamă în România când toată lumea are o părere despre cum ar trebui să-ți crești copilul.

A doua zi dimineață, când Lidia sună din nou la ușă, mă opresc pentru o clipă înainte să deschid. Inspir adânc și încerc să-mi adun curajul.

— Lidia… aș vrea să vorbim puțin.

Se uită la mine surprinsă.

— Da?

— Am nevoie de puțin timp doar cu David. Să ne obișnuim unul cu altul. Poate vii mai rar… O dată pe săptămână?

Fața ei se întunecă imediat.

— Așa răsplătești tu ajutorul meu? Dacă nu era pentru mine nici nu știai cum se ține un copil în brațe!

Simt cum mi se taie respirația. Dar nu cedez.

— Îți mulțumesc pentru tot ce ai făcut. Dar am nevoie să fiu mamă în felul meu. Te rog…

Lidia pleacă trântind ușa. Radu mă ceartă seara:

— Ai supărat-o pe mama! Acum nici nu mai răspunde la telefon!

— Dar eu? Eu contez?

Radu tace. Tensiunea dintre noi crește cu fiecare zi care trece fără ca Lidia să ne viziteze. Mă simt vinovată și totodată ușurată. Încep să-mi regăsesc ritmul cu David. Învăț să-l liniștesc fără sfaturi necerute. Casa e mai liniștită, dar între mine și Radu s-a ridicat un zid invizibil.

Într-o seară îl găsesc pe Radu privind absent la televizor.

— Crezi că am greșit? îl întreb încet.

— Nu știu… Poate trebuia să avem mai mult tact. Dar și mama trebuia să înțeleagă că nu mai suntem copii.

Mă gândesc la toate familiile care trăiesc aceeași poveste: între tradiție și nevoia de intimitate, între loialitate și libertate. Oare câte femei își găsesc curajul să spună „ajunge”?

M-am întrebat de atâtea ori: unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul la propria fericire? Voi ce ați fi făcut în locul meu?