Umbrele din sufrageria noastră: Când bunătatea lui Mihai m-a surprins

— Cine a fost la ușă, Mihai? am întrebat, încercând să-mi ascund tremurul vocii în timp ce tocana fierbea pe aragaz. Ploua cu găleata afară, iar umbrele necunoscute se prelingeau pe geamurile aburite. Mihai s-a întors spre mine, cu ochii lui albaștri evitându-i pe ai mei.

— Nimeni important, doar cineva care a greșit adresa, a spus el, dar vocea îi era prea grăbită, prea apăsată. Am simțit un fior rece pe șira spinării. În ultima săptămână, de două ori au venit oameni pe care nu-i cunoșteam. Odată, o femeie cu un copil mic, altădată un bărbat cu o geantă veche. De fiecare dată, Mihai îi primea în hol, vorbea încet cu ei și apoi îi conducea afară, fără să-mi spună nimic.

Nu eram genul suspicioasă, dar liniștea lui Mihai mă făcea să mă simt ca o străină în propria casă. În acea seară, după ce am pus masa și copiii s-au retras la teme, am încercat din nou:

— Mihai, te rog, spune-mi ce se întâmplă. Nu-mi place să simt că nu știu ce se petrece sub acoperișul nostru.

A oftat adânc și a privit în jos la mâinile lui muncite. — Nu vreau să te îngrijorez, Ana. Sunt doar niște oameni care au nevoie de ajutor.

— Ce fel de ajutor? am insistat. — De ce nu-mi spui nimic?

A tăcut. Am simțit cum între noi se ridică un zid de tăcere. În noaptea aceea n-am dormit aproape deloc. M-am gândit la toate scenariile posibile: datorii ascunse, probleme la serviciu, poate chiar ceva mai grav. Dimineața m-am trezit cu ochii umflați și inima grea.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Mihai era tot mai absent, iar eu tot mai nervoasă. La un moment dat, l-am surprins vorbind la telefon în șoaptă:

— Da, puteți veni diseară… Dar să nu vă vadă vecinii… Da, vă aștept.

Am simțit cum mi se taie respirația. Seara aceea a fost ca o piesă de teatru absurd: eu făceam ordine prin casă fără rost, copiii se uitau la desene animate, iar Mihai privea mereu spre ușă. La ora opt fix, a sunat cineva la sonerie. Mihai s-a ridicat brusc și mi-a făcut semn să rămân în bucătărie.

Nu l-am ascultat. Am ieșit pe hol și am văzut o femeie tânără cu un bebeluș în brațe și un băiețel de vreo șase ani care se ținea strâns de fusta ei. Femeia avea ochii roșii de plâns și hainele ude leoarcă.

— Bună seara… i-a spus Mihai încet. — Intrați repede.

M-am apropiat și eu, fără să mai pot sta deoparte. — Bună seara… Ce s-a întâmplat?

Femeia s-a uitat la mine cu teamă și rușine. — Îmi pare rău că vă deranjez… Domnul Mihai ne-a spus că ne poate ajuta pentru câteva zile… Am fugit de acasă… Soțul meu… nu e un om bun.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Mihai m-a privit cu ochi rugători:

— Ana, te rog… Nu am știut cum să-ți spun. Nu voiam să te sperii sau să te pun în pericol. Dar nu pot să-i las pe drumuri.

Am rămas fără cuvinte. M-am uitat la copiii aceia speriați și la femeia care tremura toată. Am simțit rușine pentru gândurile mele egoiste și pentru suspiciunile mele.

— Haideți în sufragerie, am spus încet. — Vă fac un ceai cald.

În acea noapte am stat până târziu de vorbă cu Maria — așa o chema pe femeie. Mi-a povestit despre coșmarul prin care trecea: bătăi, amenințări, nopți nedormite. Mihai îi găsise printr-un coleg de la serviciu și le promisese că îi va ajuta să găsească un adăpost sigur.

— Nu e prima dată când face asta? l-am întrebat pe Mihai după ce Maria și copiii s-au culcat pe canapeaua din sufragerie.

A dat din cap încet. — Nu… Au mai fost și alții. Dar n-am vrut să te implic fără să fii pregătită.

Am plâns atunci, dar nu de supărare — ci de rușine că nu l-am cunoscut cu adevărat pe omul lângă care trăiam de doisprezece ani.

A doua zi dimineață am făcut clătite pentru toată lumea și am simțit că inima mea s-a deschis din nou către Mihai. Am vorbit mult în zilele următoare: despre frică, despre curaj, despre cât de greu e să faci binele când ceilalți te-ar putea judeca sau respinge.

Mama mea a aflat repede că avem „musafiri” și a venit val-vârtej:

— Ana, ai înnebunit? Dacă vine bărbatul ăla după ei? Dacă pățești ceva?

— Mamă, nu pot să-i las pe drumuri! i-am răspuns cu voce tremurată.

— Dar copiii tăi? Familia ta?

Mihai m-a luat de mână atunci și mi-a spus încet:

— Ana, binele nu e niciodată comod sau lipsit de riscuri. Dar dacă noi nu ajutăm când putem… cine o va face?

Au urmat zile grele: telefoane la poliție, discuții cu asistența socială, priviri piezișe de la vecini care bănuiau ceva dar nu aveau curajul să întrebe direct. Am simțit uneori că lumea întreagă e împotriva noastră — dar când Maria ne-a mulțumit cu lacrimi în ochi înainte să plece spre un centru sigur, am știut că am făcut ce trebuia.

După ce casa noastră a redevenit liniștită, am stat mult timp cu Mihai la masă fără să spunem nimic. Apoi el a rupt tăcerea:

— Îmi pare rău că te-am pus într-o situație atât de grea…

L-am strâns în brațe și i-am spus:

— Îmi pare rău că n-am avut încredere în tine de la început.

Acum privesc altfel lucrurile: uneori oamenii buni fac lucruri greu de înțeles pentru ceilalți — dar tocmai asta îi face speciali. Și mă întreb: cât de des judecăm fără să știm adevărul? Cât curaj avem să alegem binele când e cel mai greu?