Umbrele dintre noi: Povestea unei mame care încearcă să-și recâștige fiul

— Vlad, te rog, stai puțin de vorbă cu mine! am strigat după el, dar ușa camerei lui s-a închis încet, fără niciun răspuns. Am rămas în hol, cu mâna pe clanță, simțind cum fiecare secundă de tăcere apasă pe pieptul meu ca o piatră grea. Ploua afară, iar picăturile loveau geamul ca niște degete nerăbdătoare, dar în casă era o liniște apăsătoare, spartă doar de pașii lui Vlad care se îndepărtau.

Nu mai știu când am pierdut legătura cu fiul meu. Poate în ziua în care am ridicat vocea pentru prima dată, sau poate în anii în care am fost prea ocupată cu două joburi ca să-i ascult grijile. Poate când l-am certat pentru notele mici, fără să văd că suferea. Sau poate atunci când, după divorțul de tatăl lui, am devenit o umbră care se mișca prin casă, mereu obosită, mereu absentă.

Vlad are acum șaptesprezece ani. E înalt, cu ochii verzi ca ai tatălui său, și cu o tăcere care doare mai tare decât orice ceartă. Nu-mi mai spune nimic. Nu știu ce simte, ce visează, ce-l doare. Uneori îl aud râzând la telefon cu prietenii lui, dar când intru în cameră, se oprește brusc, ca și cum prezența mea ar fi o povară.

Într-o seară, am încercat să-i las o farfurie cu mâncare la ușă. — Am făcut sarmale, știu că-ți plac, am spus încet. Nu a răspuns. Dimineața, farfuria era neatinsă. Am plâns în baie, cu robinetul deschis, ca să nu mă audă. Mă simțeam ca o străină în propria casă.

Am încercat să vorbesc cu sora mea, Ioana. — Maria, trebuie să-i dai timp. Adolescenții sunt dificili, mi-a spus ea. Dar eu știam că nu e doar adolescență. E ceva mai adânc, o rană pe care am lăsat-o să se adâncească ani de zile.

Într-o zi, am găsit pe biroul lui Vlad o scrisoare mototolită, adresată tatălui său. Nu am citit-o, dar am văzut cuvântul „dor” scris de mai multe ori. M-a durut să știu că nu poate vorbi cu mine despre asta. M-am întrebat de mii de ori dacă am făcut bine să divorțez, dacă nu cumva i-am răpit copilăria.

Într-o sâmbătă, am încercat să-l invit la film. — Vlad, vrei să mergem să vedem un film? Poate „Moromeții 2”? Nu a răspuns. S-a uitat la mine ca printr-un geam aburit și a dat din cap că nu. Am simțit că nu mai am nicio șansă.

Într-o noapte, l-am auzit plângând în camera lui. Am vrut să intru, dar m-am oprit cu mâna pe clanță. Mi-am amintit de toate momentele în care nu am fost acolo pentru el. De ziua în care a venit acasă cu ochii roșii și eu nu l-am întrebat de ce. De serile în care am adormit înainte să-i spun „noapte bună”.

A doua zi, am decis să fac ceva diferit. Am scris o scrisoare. „Dragul meu Vlad, știu că am greșit mult față de tine. Îmi pare rău pentru toate momentele în care nu te-am ascultat, pentru toate cuvintele grele pe care le-am spus. Nu știu cum să repar totul, dar vreau să încerc. Dacă vrei să vorbim, sunt aici. Dacă nu, tot aici voi fi.” Am lăsat scrisoarea pe biroul lui și am plecat la muncă.

Seara, când am ajuns acasă, Vlad era în bucătărie. Nu m-a privit, dar mi-a spus încet: — Mulțumesc pentru scrisoare. Am simțit că mi se rupe inima de emoție. — Vlad, te rog, spune-mi ce pot face să fie mai bine. S-a uitat la mine pentru prima dată după mult timp. — Nu știu, mama. Poate să nu mai țipi la mine. Poate să mă asculți, nu doar să-mi spui ce să fac. Poate să nu mă mai compari cu tata.

Am început să plâng. — Îmi pare rău, Vlad. Nu mi-am dat seama cât de tare te-am rănit. — Știu, a spus el. Dar doare. Și nu știu dacă pot să uit.

Au trecut săptămâni în care am încercat să fiu altfel. Să nu mai ridic vocea, să nu mai critic, să ascult. Am început să-i las bilețele cu „Te iubesc” sau „Sunt mândră de tine”. Uneori le găseam aruncate, alteori le vedeam lipite pe perete. Am început să gătim împreună, să ne uităm la seriale românești, să ieșim la plimbare prin parc. Nu a fost ușor. Fiecare pas înainte era urmat de doi pași înapoi. Dar, încet-încet, Vlad a început să-mi spună lucruri mici: cum a fost la școală, ce muzică ascultă, ce-l enervează la profesoara de matematică.

Într-o zi, mi-a spus: — Mama, știi, nu e ușor să te iert. Dar vreau să încerc. Am plâns din nou, dar de data asta de bucurie. Am înțeles că nu pot șterge trecutul, dar pot construi ceva nou, pas cu pas.

Acum, când îl văd râzând la masă sau când îmi povestește despre o fată care-i place, simt că am primit o a doua șansă. Dar încă mă întreb: Oare cât de mult rău putem repara? Oare copiii noștri ne pot ierta cu adevărat, sau rănile rămân mereu acolo, ascunse sub tăcere?

Voi ce credeți? Ați trecut prin așa ceva? Cum ați reușit să vă reconectați cu copiii voștri?