Umbrele dintre noi: Povestea unei mame și a fiului ei

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Vlad! Am țipat, iar vocea mea a răsunat în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Vlad, băiatul meu de 17 ani, stătea în fața mea cu ochii în pământ, mâinile strânse la spate. Îmi simțeam inima bătând nebunește, ca și cum ar fi vrut să spargă pieptul și să fugă departe de durerea asta.

— Mamă, te rog… nu e ceea ce crezi, a murmurat el, dar vocea îi tremura. M-am uitat la el și am văzut copilul pe care l-am crescut singură după ce tatăl lui ne-a părăsit. Dar acum, în locul băiatului meu blând, vedeam un străin.

Totul a început cu o săptămână în urmă, când am primit un telefon de la școală. Diriginta mi-a spus că Vlad a fost prins copiind la examenul de bacalaureat. Nu doar că a copiat, dar a și vândut subiectele altor colegi. Când am auzit asta, am simțit că lumea se prăbușește peste mine. Eu, Mariana, care am muncit toată viața ca să-i ofer lui Vlad tot ce nu am avut eu: stabilitate, educație, principii. Cum a putut să mă trădeze tocmai el?

În seara aceea, după ce am închis telefonul, am stat pe marginea patului și am plâns în tăcere. M-am gândit la toate sacrificiile făcute: serile când veneam târziu de la spital, unde lucrez ca infirmieră, doar ca să-i gătesc ciorba preferată; zilele când îi citeam povești până adormea; nopțile când îi țineam fruntea în palmă când avea febră. Și acum… asta.

A doua zi, l-am confruntat. — De ce ai făcut asta? Ce ți-a lipsit? Am ridicat vocea fără să vreau.

— Mamă, nu înțelegi… Toți fac asta! Dacă nu luam bacul, nu aveam nicio șansă la facultate. Și… am vrut să te ajut cu banii. Am primit niște bani pentru subiecte.

M-am uitat la el șocată. — Să mă ajuți? Cu bani murdari? Crezi că vreau asta?

A tăcut. Am simțit un zid ridicându-se între noi, mai gros decât orice tăcere din trecut.

Zilele au trecut greu. În casă era frig chiar dacă era vară. Vlad se închidea în cameră, eu mă refugiam în muncă. Vecina mea, doamna Stanciu, m-a văzut plângând pe scară și m-a întrebat ce s-a întâmplat. I-am spus totul printre suspine.

— Mariana, copiii fac greșeli. Dar dacă-l pierzi acum, îl pierzi pentru totdeauna. Încearcă să-l asculți.

M-am gândit mult la vorbele ei. Într-o seară, am bătut la ușa lui Vlad.

— Pot să intru?

Nu mi-a răspuns, dar am intrat oricum. Stătea pe pat cu telefonul în mână.

— Vlad… știu că ai greșit. Dar vreau să înțeleg de ce ai simțit că nu poți vorbi cu mine înainte să faci asta.

A oftat adânc.

— Mamă… ți-e mereu greu. Te văd obosită, supărată… Am vrut să nu-ți mai fie atât de greu cu mine. Și… toți colegii mei fac bani ușor. M-am simțit prost că nu pot să-ți ofer nimic.

Lacrimile mi-au curs pe obraji fără să le pot opri.

— Vlad, nu banii contează pentru mine! Tu contezi! Sufletul tău! Nu vreau să te pierd pentru niște bani sau pentru un examen!

A venit lângă mine și m-a îmbrățișat pentru prima dată după mult timp. Am stat așa minute bune, fără cuvinte.

Dar rana era adâncă. La școală s-a aflat totul. Unii părinți m-au privit cu dispreț la magazinul din colț; alții au șoptit pe la spate că „uite ce-a crescut Mariana”. Vlad a fost suspendat temporar și risca să piardă anul.

Într-o seară, când mă întorceam de la serviciu, l-am găsit pe Vlad plângând în bucătărie.

— Mamă… nu mai pot. Toți mă urăsc la școală. Nici tu nu mă mai privești ca înainte…

M-am așezat lângă el și i-am luat mâinile în ale mele.

— Vlad… și eu greșesc uneori ca mamă. Poate am pus prea multă presiune pe tine fără să-mi dau seama. Dar trebuie să trecem împreună peste asta.

Am decis să mergem împreună la consiliere psihologică. Prima ședință a fost grea; Vlad nu voia să vorbească deloc. Dar încet-încet a început să se deschidă. Am aflat cât de mult îl apăsa presiunea socială și cât de singur se simțea fără tatăl lui.

Într-o zi, psiholoaga ne-a întrebat:

— Ce vă doriți una de la celălalt?

Eu am spus: — Sinceritate și apropiere.
Vlad a spus: — Să nu mai simt că trebuie să fiu perfect ca să fiu iubit.

Am plâns amândoi atunci. Pentru prima dată după ani de zile, am simțit că ne regăsim.

Nu e ușor nici acum. Sunt zile când încă mă doare ce s-a întâmplat și când mă întreb dacă voi mai putea avea vreodată aceeași încredere în el. Dar încercăm împreună să reconstruim ceea ce s-a rupt.

Uneori mă uit la Vlad când doarme și mă întreb: Oare cât de mult rău poate face o greșeală? Oare putem ierta cu adevărat sau doar ne prefacem că uităm? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?