Umbrele iubirii: Lupta cu favoritismul în familie la nunta surorii mele

— De ce mereu ea? De ce nu pot să fiu și eu văzut? — gândul acesta îmi răsuna în minte ca un ecou, în timp ce priveam cum tata, adică Viorel, îi aranja voalul Ilincăi, sora mea mai mică, în mijlocul salonului luminat de candelabrele mari. Era ziua nunții ei, iar eu, Radu, fratele mai mare, mă simțeam ca un invitat de rezervă la propria familie.

Mama, Mariana, trecea grăbită printre mese cu o listă în mână, iar Viorel îi șoptea Ilincăi ceva la ureche, făcând-o să râdă. M-am apropiat de masa unde stătea bunica și am încercat să-mi ascund neliniștea sub un zâmbet forțat.

— Radu, dragule, ai văzut ce frumoasă e Ilinca? — m-a întrebat bunica, cu ochii umezi de emoție.

— Da, bunico. E superbă. — am răspuns, dar vocea mi-a tremurat.

Am crescut fără tată. Tata biologic, Doru, ne-a părăsit când aveam doar șase ani. Nu-mi amintesc decât vag chipul lui și mirosul de tutun ieftin. Viorel a apărut în viața noastră când aveam zece ani. A fost blând cu mine, m-a învățat să pescuiesc pe Olt și să repar biciclete. Dar pe Ilinca o adora. Poate pentru că era mică și drăgălașă când el a intrat în familie. Poate pentru că ea nu avea amintiri cu Doru.

În ultimele luni, de când Ilinca s-a logodit cu Vlad, totul s-a învârtit în jurul ei. Rochia Ilincăi, florile Ilincăi, meniul preferat al Ilincăi. Viorel a făcut tot posibilul să-i îndeplinească fiecare dorință. Eu? Am primit un costum nou și o strângere de mână.

— Radu, vino să facem o poză! — a strigat Ilinca din mijlocul grupului.

M-am apropiat și am zâmbit pentru fotograf. Viorel i-a pus mâna pe umăr Ilincăi și i-a șoptit:

— Ești cea mai frumoasă mireasă din lume.

Am simțit cum mă strânge ceva în piept. Am încercat să-mi spun că exagerez, că e normal să fie centrul atenției azi. Dar nu era doar azi. Era mereu.

La masa festivă, Viorel a ținut un toast lung pentru Ilinca și Vlad. A povestit cum a crescut-o pe Ilinca „ca pe fata lui”, cum i-a fost alături la fiecare pas. Nicio vorbă despre mine. Am simțit privirile invitaților asupra mea și am încercat să-mi găsesc refugiu într-un pahar cu vin.

După dansul mirilor, am ieșit afară pe terasă. Aerul rece m-a trezit din amorțeală. Am scos telefonul și am început să scriu un mesaj către mama: „Nu mai pot. Mă simt invizibil.” Dar l-am șters înainte să-l trimit.

— Radu! — vocea Ilincăi m-a făcut să tresar.

— Ce faci aici singur?

— Mă bucur de liniște, am zis încercând să par relaxat.

— Știu că nu-ți place agitația… Dar sper că ești fericit pentru mine.

— Sunt… — am mințit.

Ilinca s-a apropiat și m-a privit atent:

— Radu… știu că uneori pare că Viorel mă iubește mai mult. Dar tu ai fost mereu stâlpul meu. Fără tine nu ajungeam aici.

Am simțit cum mi se umezește privirea.

— Nu e vina ta… — am șoptit.

— Știu. Dar nici a ta nu e. Poate ar trebui să-i spui ce simți.

Am dat din cap, dar nu eram sigur că pot.

Când m-am întors în salon, Viorel dansa cu mama. M-am apropiat de el după ce s-a terminat melodia.

— Viorel… putem vorbi?

A ieșit cu mine pe terasă. Pentru prima dată după mult timp, l-am privit direct în ochi.

— Ce s-a întâmplat?

— Simt că nu contez pentru tine la fel ca Ilinca… Mereu ai fost acolo pentru ea. Pentru mine… parcă mai puțin.

Viorel a rămas tăcut câteva secunde. Apoi a oftat adânc:

— Radu… știu că n-am fost perfect. Când am venit în viața voastră, tu erai deja mare și rănit. Am încercat să mă apropii de tine, dar mi-era teamă să nu te rănesc și mai tare. Cu Ilinca a fost mai ușor… era copil și avea nevoie de mine altfel.

Mi-au dat lacrimile fără să vreau.

— Tot ce mi-am dorit a fost să fiu văzut… Să simt că sunt fiul tău.

Viorel m-a îmbrățișat strâns:

— Ești fiul meu! Poate n-am știut să-ți arăt mereu asta… Dar te iubesc ca pe propriul meu copil.

Pentru prima dată după ani de zile, am simțit că povara din piept se ridică puțin. Am intrat împreună înapoi la petrecere. Mama ne-a privit cu ochii umezi și ne-a luat pe amândoi de braț.

În noaptea aceea, când toată lumea dansa și râdea, eu am găsit liniștea pe care o căutam de atâta timp.

Acum mă întreb: Câți dintre noi trăim cu răni nevindecate din copilărie? Câți avem curajul să le spunem celor dragi ce ne doare cu adevărat?