Vara care mi-a sfâșiat familia: Adevărul despre soacra din Moldova

— Nu vreau să mai aud niciun cuvânt despre asta, Simona! a izbucnit soacra mea, doamna Lidia, trântind farfuria pe masa din bucătăria răcoroasă, cu miros de busuioc și ceapă verde. Am simțit cum inima mi se strânge, iar privirea soțului meu, Radu, se furișa între noi două, ca un copil prins între două tabere. Era prima zi de vacanță la casa lor din satul Bălăbănești, și deja simțeam că am intrat într-un vârtej din care nu voi ieși întreagă.

Totul a început cu o discuție aparent banală despre banii pe care îi trimisesem luna trecută pentru renovarea băii. Lidia, cu ochii ei tăioși și vocea aspră, a insinuat că nu a primit tot ce trebuia, că „cineva” a păstrat restul. M-am simțit insultată și neputincioasă. Radu, ca de obicei, a încercat să aplaneze conflictul, dar fiecare cuvânt al lui părea să toarne gaz pe foc.

— Mamă, Simona nu ar face niciodată așa ceva. Știi bine că am trimis tot ce am putut, a spus el, dar Lidia nu voia să audă. În ochii ei eram mereu străina, fata de la oraș care i-a furat băiatul și care nu va fi niciodată destul de bună pentru familia lor.

În acea seară, după ce am strâns masa și am spălat vasele cu mâinile tremurânde, am ieșit pe prispă. Aerul era greu, plin de miros de fân proaspăt cosit și de promisiuni nespuse. Radu a venit lângă mine, dar nu a spus nimic. Tăcerea dintre noi era mai apăsătoare decât orice ceartă. M-am întrebat atunci dacă nu cumva greșisem alegând să venim aici, dacă nu cumva sacrificiile mele pentru această familie nu vor fi niciodată suficiente.

A doua zi, tensiunile au crescut. Lidia a început să-i vorbească lui Radu pe la spate, șoptindu-i lucruri despre mine când credea că nu aud. Am surprins-o spunând:

— Ai grijă, băiete, femeile de la oraș nu-s ca ale noastre. Nu te lăsa dus de nas.

Am simțit cum mă înroșesc de furie și rușine. Am vrut să plec, să-mi fac bagajele și să mă întorc la București, dar Radu m-a rugat să mai rămânem. „E mama, nu știe altfel”, mi-a spus el, dar eu știam că nu e doar atât. Era ceva mai adânc, o rană veche care nu se vindecase niciodată.

Într-o după-amiază, pe când Lidia era la fântână, am găsit într-un sertar o scrisoare veche, adresată lui Radu. Era de la tatăl lui, dispărut de ani buni. În scrisoare, bărbatul îi cerea lui Radu să aibă grijă de mama lui, dar și să nu uite niciodată că are dreptul la fericire. Am simțit un nod în gât. Poate că Lidia nu știa să-și arate dragostea altfel decât prin control și reproșuri.

Seara, la cină, am încercat să deschid subiectul cu blândețe:

— Lidia, știu că nu e ușor să fii singură, dar poate ar trebui să vorbim deschis despre ce simțim cu adevărat.

A izbucnit în lacrimi, pentru prima dată de când o cunoșteam. Mi-a spus că îi e teamă să nu-l piardă și pe Radu, că după ce soțul ei a plecat fără urmă, singura ei ancoră a rămas fiul. M-am apropiat de ea și am luat-o de mână. Pentru o clipă, am simțit că zidurile dintre noi încep să se crape.

Dar liniștea nu a durat mult. A doua zi, sora lui Radu, Irina, a venit în vizită cu copiii. Irina nu mă plăcuse niciodată și nu pierdea nicio ocazie să mă critice. La masă, a început să spună cu voce tare:

— Nu știu ce caută Simona aici, oricum nu se va integra niciodată. Ești prea finuță pentru satul nostru.

Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi, dar m-am abținut. Nu voiam să le dau satisfacția de a mă vedea slabă. Radu a încercat să intervină, dar Irina l-a redus la tăcere cu o privire rece.

În acea noapte, am avut o discuție lungă cu Radu. I-am spus că nu mai pot continua așa, că simt că mă sufoc între a fi soția lui și a fi acceptată de familia lui. El m-a luat în brațe și mi-a promis că va vorbi cu mama și sora lui, că nu va mai permite să fiu tratată astfel.

A doua zi dimineață, Radu a adunat familia în sufragerie. Cu voce tremurată, le-a spus:

— Simona este soția mea și o iubesc. Dacă nu o puteți accepta, atunci va trebui să ne gândim serios dacă mai are rost să venim aici.

Lidia a izbucnit din nou în plâns, iar Irina a ieșit trântind ușa. Pentru prima dată, am simțit că Radu este de partea mea cu adevărat. Dar liniștea care s-a așternut după aceea era una grea, plină de resentimente nerostite.

Vacanța s-a terminat cu un gust amar. Pe drumul spre București, am privit pe geam câmpurile galbene și casele mici, întrebându-mă dacă voi reuși vreodată să fiu acceptată cu adevărat. Radu mi-a strâns mâna și mi-a spus că mă iubește, dar știam că drumul nostru va fi mereu presărat cu astfel de încercări.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru familie? Unde se termină loialitatea și unde începe dreptul la fericire? Voi ce ați fi făcut în locul meu?