Verde de Invidie: Lupta Mea cu Favoritismul Tatălui Meu Vitreg la Nunta Surorii Mele

„Nu pot să cred că ai ales florile astea, Ana! Sunt perfecte!” vocea lui Mihai răsuna prin sufragerie, în timp ce eu mă uitam la sora mea mai mică, Ana, care zâmbea larg. Era o zi caldă de vară și pregătirile pentru nunta ei erau în toi. Eu stăteam pe marginea canapelei, simțindu-mă ca un spectator la un spectacol în care nu aveam niciun rol.

Mihai a fost mereu tatăl meu, sau cel puțin așa am crezut până la vârsta de doisprezece ani, când am aflat că nu era tatăl meu biologic. Adevărul nu mi-a schimbat sentimentele față de el; l-am iubit și respectat ca pe un tată adevărat. Dar acum, la douăzeci și cinci de ani, mă simțeam invizibil în fața lui.

„Și tu, Maria, ai ales ceva pentru nuntă?” m-a întrebat Mihai într-un final, dar tonul său era mai mult o formalitate decât o întrebare sinceră.

„Nu încă,” am răspuns eu încercând să-mi ascund dezamăgirea. „Dar sunt sigură că Ana va face alegerile potrivite.”

Ana era mereu favorita lui Mihai. Îmi amintesc cum o ducea la balet și cum îi cumpăra rochii frumoase, în timp ce eu primeam doar un zâmbet și o bătaie pe umăr. Nu m-am plâns niciodată, dar acum, când vedeam cum toată atenția lui se îndrepta spre ea în această perioadă importantă din viața ei, simțeam cum invidia îmi roade sufletul.

Într-o seară, după ce Ana plecase să-și întâlnească logodnicul, am rămas singură cu Mihai în bucătărie. Îmi adunam curajul să-i vorbesc despre ceea ce simțeam.

„Tată,” am început eu cu voce tremurândă, „simt că nu mai sunt importantă pentru tine.”

Mihai s-a uitat la mine surprins. „Maria, cum poți spune asta? Te iubesc pe amândouă la fel.”

„Dar nu se simte așa,” am spus eu cu lacrimi în ochi. „Tot ce faci acum este pentru Ana. Eu… eu mă simt lăsată pe dinafară.”

Mihai a oftat adânc și s-a așezat lângă mine. „Maria, știu că poate părea că îi acord mai multă atenție Anei acum, dar este nunta ei. Este un moment unic pentru ea.”

„Și eu voi avea vreodată un moment unic?” am întrebat eu cu disperare.

Mihai m-a privit cu ochi blânzi și mi-a luat mâna. „Bineînțeles că vei avea. Și voi fi acolo pentru tine, așa cum sunt acum pentru Ana.”

Am vrut să-l cred, dar cuvintele lui nu păreau să umple golul din inima mea. În acea noapte, m-am gândit mult la relația noastră și la cum aș putea să-mi depășesc sentimentele de invidie.

Câteva zile mai târziu, în timp ce ajutam la decorarea sălii de nuntă, Ana s-a apropiat de mine. „Maria, știu că poate părea că tata îmi acordă mai multă atenție acum,” a spus ea încet. „Dar asta nu înseamnă că te iubește mai puțin.”

Am privit-o surprinsă. „Cum ai știut?”

„Te cunosc prea bine,” a răspuns ea zâmbind trist. „Și vreau să știi că ești importantă pentru mine și pentru tata.”

Am îmbrățișat-o strâns și am simțit cum o parte din povara mea se ridică. Poate că nu era ușor să accept situația, dar știam că trebuie să lupt cu demonii mei interiori.

În ziua nunții, Mihai a venit la mine înainte de ceremonie. „Maria,” a spus el cu o voce emoționată, „vreau să știi că sunt mândru de tine și că te iubesc foarte mult.”

Lacrimile mi-au umplut ochii și l-am îmbrățișat strâns. În acel moment am realizat că dragostea nu se măsoară în gesturi sau atenție distribuită egal între frați. Dragostea este acolo unde alegem să o vedem și să o simțim.

Acum mă întreb: oare câți dintre noi ne lăsăm orbiți de invidie și pierdem din vedere adevărata esență a relațiilor noastre? Cum putem să ne vindecăm inimile rănite și să vedem dragostea care ne înconjoară? Poate că răspunsul stă în a ne deschide sufletele și a accepta imperfecțiunile celor din jur.