Viața în umbra unui tiran – Povestea unei nurori din România

— Nu ai făcut nici măcar cafeaua cum trebuie! strigă socrul meu, Ilie, trântind cana pe masă de parcă ar fi vrut să o spargă. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile tremurânde, simțind cum fiecare cuvânt al lui mă strivește. Era a treia oară în dimineața aceea când găsea ceva de reproșat. Soțul meu, Radu, stătea la masă cu privirea în farfurie, tăcut ca de obicei.

Nu așa mi-am imaginat viața de familie. Când m-am căsătorit cu Radu, visam la un apartament micuț, la liniște și la serile noastre împreună. Dar după ce Radu și-a pierdut locul de muncă, nu am avut de ales: ne-am mutat la Ilie, în casa lui veche dintr-un cartier mărginaș al Ploieștiului. „E doar temporar”, mi-a spus Radu atunci. Dar temporarul s-a transformat în ani.

Ilie era genul de om care nu suporta să-i fie încălcată autoritatea. Totul trebuia să fie după regulile lui: masa la ora fixă, televizorul doar pe canalele lui preferate, liniște deplină după ora zece. Orice greșeală era sancționată cu țipete sau, mai rău, cu tăceri apăsătoare care durau zile întregi. Mă simțeam ca o străină în propria casă.

— Maria, nu vezi că ai lăsat firimituri pe masă? Ce fel de femeie ești? m-a apostrofat el într-o seară, când abia apucasem să mănânc ceva după ce venisem de la muncă.

— Îmi pare rău, Ilie, am să strâng imediat, am răspuns încercând să-mi ascund lacrimile.

Radu nu zicea nimic. Îl vedeam cum se frânge între mine și tatăl lui, dar nu avea curaj să-i țină piept. „Lasă-l, așa e el”, îmi șoptea uneori noaptea, când mă strângea în brațe și încerca să-mi aline durerea. Dar cu fiecare zi care trecea, simțeam cum mă pierd pe mine însămi.

Cea mai grea perioadă a fost când am rămas însărcinată. Ilie nu a părut deloc încântat.

— Un copil? Și cu ce o să-l creșteți? Cu aer? a râs el batjocoritor.

Am plâns mult în acea perioadă. Mă simțeam singură și neputincioasă. Mama mea era la țară, bolnavă, iar prietenele mele se îndepărtaseră încet-încet. Nu voiam să le povestesc prin ce trec – mi-era rușine că nu pot avea o viață normală.

Când s-a născut fetița noastră, Ana, am crezut că lucrurile se vor schimba. Dar Ilie a devenit și mai aspru.

— Să nu plângă copilul noaptea! Nu mă interesează cum faci!

Îmi era frică să merg prin casă după ora zece, să nu-l trezesc pe Ilie. M-am trezit de multe ori stând cu Ana în brațe pe holul rece, legănând-o încet ca să nu deranjez pe nimeni. Radu era tot mai absent, prins între două lumi: cea a tatălui său și cea a familiei noastre fragile.

Într-o zi, după o ceartă urâtă în care Ilie mi-a spus că sunt „o povară” și că „am distrus liniștea casei”, am simțit că nu mai pot. Am ieșit afară cu Ana în brațe și am plâns pe banca din fața blocului până s-a lăsat seara. O vecină bătrână, tanti Florica, s-a apropiat de mine.

— Draga mea, nu lăsa pe nimeni să te calce în picioare. Viața e prea scurtă pentru atâta suferință.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi. Începusem să mă gândesc serios la plecare. Dar unde? Cu ce bani? Radu părea incapabil să ia vreo decizie.

Într-o seară, după ce Ilie a aruncat o farfurie spre mine pentru că „nu era destul de curată”, am luat hotărârea: trebuie să plec. Am strâns câteva haine pentru mine și Ana și am așteptat ca Radu să vină acasă.

— Nu mai pot, Radu. Ori plecăm împreună, ori plec singură cu Ana. Nu mai vreau să trăiesc așa.

Radu s-a uitat la mine lung, cu ochii plini de teamă și vinovăție.

— Maria… nu știu dacă pot…

— Atunci eu pot! am spus cu voce tremurată, dar hotărâtă.

Am plecat chiar atunci. Am mers la mama la țară, unde am dormit trei nopți fără grija țipetelor sau a reproșurilor. Apoi am început să caut chirie și un loc de muncă nou. Nu a fost ușor – au fost luni grele, cu bani puțini și nopți nedormite. Dar Ana zâmbea din ce în ce mai mult și eu simțeam că respir din nou.

Radu a venit după noi abia după câteva luni. A spus că îi e dor de noi și că vrea să încerce să fie un soț și un tată mai bun. Nu știu dacă îl voi putea ierta vreodată pentru lipsa lui de curaj, dar știu sigur că nu voi mai accepta niciodată să fiu umilită.

Uneori mă întreb: câte femei trăiesc încă în umbra unui tiran? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Poate povestea mea va da putere cuiva să facă primul pas spre libertate.