„Vreau la bunica!” – O poveste despre dragoste, răni vechi și granițele dintre generații

— Nu vreau să vii cu mine! Vreau să merg singur la bunica, a spus Vlad cu vocea tremurândă, privindu-mă fix, de parcă ar fi vrut să mă rănească. Avea doar opt ani, dar în ochii lui am văzut o hotărâre pe care nu o mai întâlnisem până atunci. M-am oprit din împachetatul hainelor și am simțit cum mi se strânge inima. Era marți seara, ploua mărunt afară, iar în casă mirosea a ciorbă de legume și a supărare.

— Vlad, nu poți merge singur. Știi bine că drumul până la bunica e lung și… — Nu mă interesează! La tine nu mai vreau să stau! La bunica e mai bine! Acolo nu țipă nimeni la mine și pot să mă joc cât vreau pe tabletă!

M-am așezat pe marginea patului lui, încercând să-mi ascund lacrimile. Nu era prima dată când simțeam că pierd controlul asupra propriei mele familii, dar niciodată nu fusese atât de dureros. De când murise tata, mama se agățase de Vlad ca de o ultimă ancoră. Îl răsfăța fără limite, îi făcea toate poftele și îi ascundea orice greșeală. Eu eram mereu „cea rea”, cea care impunea reguli și pedepse.

— Vlad, știi că te iubesc, dar trebuie să înțelegi că nu tot ce vrei este și bine pentru tine. — Nu mă interesează! La bunica e mai bine! Acolo nu țipă nimeni la mine și pot să mă joc cât vreau pe tabletă!

M-am ridicat încet și am ieșit din cameră, lăsându-l să plângă în liniște. În bucătărie, mama mea, Elena, pregătea ceaiul. M-a privit cu ochii ei blânzi, dar obosiți.

— Lasă-l să vină la mine câteva zile. Are nevoie de liniște. — Liniște? Sau de cineva care să-i facă toate poftele? — Nu exagera, Irina. E doar un copil. Și tu ai fost răsfățată la vârsta lui.

Am simțit cum mă înfurii. Mereu aceeași poveste: eu eram cea care trebuia să fie responsabilă, iar mama era cea care „înțelegea” copiii. Dar oare chiar îi făcea bine lui Vlad acest răsfăț? Sau doar îl transforma într-un mic tiran?

A doua zi dimineață, Vlad era deja îmbrăcat și cu rucsacul pregătit. — Bunico, mergem? — Da, dragul meu. Hai să nu o supărăm pe mami, bine?

Am privit scena ca pe un film prost. Mama îl lua de mână pe Vlad și ieșeau împreună pe ușă, lăsându-mă singură cu gândurile mele. Am simțit un gol imens în stomac și o furie mocnită față de mama mea.

În zilele următoare, casa a fost ciudat de liniștită. Am încercat să mă bucur de liniște, dar nu reușeam decât să mă gândesc la Vlad: oare mănâncă sănătos? Oare doarme la timp? Sau stă cu orele pe tabletă? Am sunat-o pe mama de câteva ori, dar răspunsurile ei erau mereu aceleași: „E bine, Irina. Lasă-l să fie copil.”

Sâmbătă dimineață am decis să merg după el. Când am intrat în apartamentul mamei mele din cartierul Drumul Taberei, Vlad era întins pe canapea cu tableta în brațe, iar mama îi aducea suc proaspăt de portocale.

— Vlad, hai acasă! — Nu vreau! Vreau să stau aici! — Vlad, te rog… — Nu! Bunica nu țipă niciodată la mine! Tu mereu ești nervoasă!

Mama s-a uitat la mine cu reproș: — Irina, poate ar trebui să fii mai blândă cu el.

Atunci am izbucnit: — Blândă? Mamă, tu nu vezi că îl transformi într-un copil răsfățat? Când va trebui să se descurce singur? Cine îl va ajuta atunci?

Mama a tăcut o clipă și apoi a spus încet: — Poate că și tu ai nevoie de cineva care să te răsfețe din când în când…

M-am simțit mică și neputincioasă. Toată viața mea fusese o luptă: cu lipsurile din copilărie, cu divorțul tatălui lui Vlad, cu jobul stresant de la bancă. Poate că eram prea dură cu fiul meu pentru că nimeni nu fusese blând cu mine când eram mică.

În acea seară am stat mult de vorbă cu mama. Mi-a povestit cum s-a simțit după ce tata a murit: singură, vinovată că nu a făcut destul pentru mine, speriată că va pierde legătura cu Vlad dacă nu îl răsfață.

— Irina, fiecare generație încearcă să repare ce n-a mers la ea. Poate eu îl răsfăț prea mult pe Vlad pentru că simt că te-am pierdut pe tine când erai mică…

Am plâns amândouă. A doua zi am mers împreună în parc cu Vlad. L-am lăsat să alerge cât a vrut și am încercat să nu-l cert pentru fiecare prostioară. Seara i-am spus:

— Vlad, știi că te iubesc foarte mult. Dar trebuie să înveți că uneori regulile sunt pentru binele tău.

M-a privit lung și apoi m-a îmbrățișat strâns: — Și eu te iubesc, mami… Dar la bunica e mai ușor.

Am zâmbit amar. Poate că așa e viața: copiii fug mereu spre cei care le oferă mai multă libertate, iar părinții rămân cu grija și responsabilitatea.

Acum mă întreb: unde e limita între dragoste și răsfăț? Cum putem crește copii fericiți fără să-i transformăm în adulți neputincioși? Voi ce credeți?