Ziua în care am renăscut: Între maternitate și trădare

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Vlad! am șoptit, cu vocea tremurândă, încercând să nu trezesc copilul care dormea liniștit în pătuțul de lângă patul meu de spital. Mâinile îmi tremurau atât de tare încât aproape am scăpat telefonul pe jos. Era ora trei dimineața, iar în salonul de la maternitate domnea o liniște apăsătoare, spartă doar de respirația grea a celorlalte mame. Vlad stătea în picioare, cu spatele la mine, privind pe fereastra aburită. Nu a spus nimic. Nici măcar nu s-a întors.

Cu câteva ore înainte, eram cea mai fericită femeie din lume. Îl ținusem pentru prima dată pe Radu la piept, simțisem cum mi se umple sufletul de o dragoste pe care nu o crezusem posibilă. Vlad mă sărutase pe frunte și-mi spusese că suntem o familie adevărată acum. Dar apoi, când el a plecat să-mi aducă apă, telefonul lui a vibrat pe noptieră. Nu știu ce m-a împins să-l iau, poate oboseala sau poate instinctul acela pe care îl au femeile când ceva nu e în regulă. Am văzut mesajul: „Mi-e dor de tine. Când vii la mine? Te iubesc.” Semnat: „Irina”.

Am simțit cum mi se taie respirația. Am citit și recitit mesajul, sperând că poate nu înțeleg bine, că poate e o glumă proastă. Dar nu era. Am deschis conversația și am văzut zeci de mesaje, poze, promisiuni. Totul era acolo, negru pe alb. În timp ce eu mă luptam cu durerile nașterii, el își făcea planuri cu altcineva.

Când Vlad s-a întors în salon, i-am întins telefonul fără să spun nimic. S-a uitat la ecran, apoi la mine. A încercat să spună ceva, dar l-am oprit din priviri. Nu voiam explicații. Nu atunci.

— De cât timp? am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul.

— Nu contează acum… Ești obosită, hai să nu discutăm aici…

— De cât timp? am repetat, mai apăsat.

— De câteva luni… Dar nu înseamnă nimic! Ești tu și copilul nostru tot ce contează!

M-am uitat la el ca la un străin. Cum putea să spună asta? Cum putea să mă privească în ochi după ce mi-a distrus lumea?

A doua zi dimineață, mama a venit la spital să mă vadă. M-a găsit plângând în tăcere, cu Radu la piept.

— Ce s-a întâmplat, Ana? Ce ai pățit?

Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Mama a oftat adânc și m-a strâns în brațe.

— Bărbații… Nu toți sunt la fel, dar mulți nu știu să prețuiască ce au acasă. Tu trebuie să fii tare pentru copilul tău.

Cuvintele ei m-au durut și mai tare. Nu voiam să fiu „tare”. Voia doar să fiu iubită și respectată.

Primele zile acasă au fost un coșmar. Vlad încerca să se poarte ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Îmi aducea flori, gătea, schimba scutece. Dar eu nu mai puteam să-l privesc fără să simt un nod în gât. Într-o seară, după ce Radu a adormit, am izbucnit:

— Cum ai putut? Chiar atunci când aveam cea mai mare nevoie de tine…

— Ana, te rog… Am greșit! Nu știu ce a fost cu mine… Irina nu contează! Eu te iubesc pe tine!

— Nu mai spune asta! Dacă m-ai fi iubit cu adevărat, nu ai fi făcut ce ai făcut!

A urmat o perioadă de tăcere rece între noi. Mama venea zilnic să mă ajute cu copilul. Sora mea, Ioana, mă suna mereu și încerca să mă facă să râd.

— Lasă-l! Nu merită lacrimile tale! Ești tânără, frumoasă și ai un copil minunat! Poți începe de la zero!

Dar cum să începi de la zero când tot ce ai visat s-a năruit într-o clipă? Cum să-ți crești singură copilul într-o lume care încă judecă mamele singure?

Într-o zi, am găsit curajul să-i spun lui Vlad că vreau o pauză.

— Pleacă! Am nevoie de timp să mă gândesc la ce vreau pentru mine și pentru Radu.

A plecat fără să protesteze. Poate știa că merit mai mult.

Au urmat luni grele. Nopți nedormite, griji financiare, priviri piezișe din partea vecinilor care șușoteau pe la colțuri: „Ai auzit? Vlad a plecat de acasă… Săraca Ana…”

Dar încet-încet am început să mă regăsesc. Am reluat serviciul la grădiniță după concediul maternal. Colegele m-au primit cu brațele deschise. Copiii mă făceau să uit de necazuri cu râsetele lor sincere.

Într-o zi, la serbarea de Crăciun a grupei mele, l-am văzut pe Vlad stând timid în spatele clasei. Venise să-l vadă pe Radu jucând rolul unui fulg de nea.

După spectacol, s-a apropiat:

— Ana… Mi-e dor de voi. Am greșit enorm și regret fiecare clipă în care te-am rănit.

L-am privit lung. Nu mai era bărbatul sigur pe el de altădată. Era doar un om care greșise și care suferea acum consecințele.

— Vlad… Poate într-o zi o să te pot ierta cu adevărat. Dar acum trebuie să fiu puternică pentru mine și pentru Radu.

Au trecut doi ani de atunci. Suntem divorțați, dar am reușit să păstrăm o relație civilizată pentru binele copilului nostru. Am început să mă iubesc din nou pe mine însămi și am descoperit că pot fi fericită chiar dacă viața nu a ieșit cum visam eu.

Uneori mă întreb: câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea și tac de rușine sau din teamă? Oare cât curaj ne trebuie ca să alegem demnitatea în locul compromisului? Voi ce ați fi făcut în locul meu?