Ziua în care am spus „Nu” – Cum am învățat să-mi apăr locul în propria familie

— Nu, nu mai pot! Am spus-o tare, cu vocea tremurândă, în mijlocul bucătăriei pline de aburi și miros de sarmale. Mama-soacră, doamna Lidia, s-a oprit din tăiatul prăjiturii și m-a privit ca și cum tocmai i-aș fi spus că vreau să vând casa. Soțul meu, Radu, a ridicat ochii din telefon, iar sora lui, Alina, a rămas cu farfuria suspendată între masă și gură.

Era ziua lui Radu, iar eu, ca în fiecare an de când ne-am căsătorit, mă transformasem într-o umbră care alerga între bucătărie și sufragerie, încercând să mulțumească pe toată lumea. Dar anul acesta ceva s-a rupt în mine. Poate pentru că Mara, fetița noastră de șase ani, mă trăgea de mânecă să mă joc cu ea și eu nu aveam timp nici să respir. Poate pentru că privirea soacrei mele era mereu critică: „Sarmalele nu sunt ca ale mele”, „Ai pus prea mult zahăr în cremă”, „Nu ai șters bine masa”.

— Ce-ai pățit, Ilinca? a întrebat Lidia, cu vocea ei ascuțită. — Ești obosită? Nu-i nimic, lasă că fac eu! Dar să știi că la noi în familie femeia trebuie să fie gospodină.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. De ce trebuie să fiu mereu eu cea care se sacrifică? De ce nu poate Radu să pună masa sau să spele vasele? De ce trebuie să accept ca familia lui să intre peste noi ca la ei acasă și să comenteze orice fac?

— Nu mai vreau să fiu doar gazda perfectă. Vreau să fiu și eu invitată la propria mea masă! am spus, aproape plângând.

S-a lăsat o liniște grea. Radu s-a ridicat încet și a venit lângă mine.

— Ilinca, hai să nu facem scandal acum… E ziua mea. Mama doar vrea să ajute.

— Nu ajută! Mă controlează! am izbucnit. Mereu e ceva greșit la mine. Niciodată nu e destul!

Alina a oftat teatral:

— Hai, Ilinca, nu te mai victimiza. Toți avem de muncit.

— Da? Dar tu când ai gătit ultima dată pentru toți? am întrebat-o, uitându-mă direct la ea.

A dat ochii peste cap și a ieșit din bucătărie.

Mama-soacră a început să plângă încet, spunând că nu e dorită aici, că ea doar vrea binele familiei. Radu m-a privit cu reproș:

— Chiar trebuia să faci asta azi?

Atunci am simțit că mă prăbușesc. Am ieșit pe balcon și am început să plâng în hohote. Mara a venit după mine și m-a îmbrățișat:

— Mami, nu mai fi tristă. Hai să ne jucăm!

Am șters lacrimile și m-am uitat la ea. Pentru cine trăiesc eu de fapt? Pentru aprobarea Lidiei? Pentru liniștea lui Radu? Pentru ca Alina să nu mă bârfească la rude?

În seara aceea nu am mai intrat în bucătărie. Am stat cu Mara și am desenat fluturi pe balcon. Din sufragerie se auzeau voci stinse și clinchet de pahare. Nimeni nu a venit la mine să mă întrebe dacă sunt bine.

A doua zi dimineață, Radu era rece ca gheața.

— Ai stricat totul. Mama e supărată rău. Zice că nu mai vine niciodată la noi.

— Poate e mai bine așa, am spus eu încet.

— Cum poți să spui asta? E mama mea!

— Și eu sunt soția ta! Și mama Marei! Nu pot trăi mereu după regulile Lidiei!

Au urmat zile întregi de tăcere apăsătoare. Radu pleca devreme la serviciu și se întorcea târziu. Mara mă întreba mereu dacă tata e supărat pe mine. Eu încercam să-mi văd de treabă, dar mă simțeam vinovată și singură.

După o săptămână, Lidia m-a sunat:

— Ilinca, vreau să vorbim.

Am acceptat, cu inima cât un purice. Ne-am întâlnit la o cafenea din centru. Era îmbrăcată sobru și avea ochii roșii de plâns.

— Nu vreau să te pierd din familie, mi-a spus ea. Dar nici nu pot accepta să fiu dată la o parte.

— Nu vă dau la o parte, doamnă Lidia. Dar am nevoie de spațiu. Vreau să fiu respectată ca mamă și soție. Nu pot fi mereu fata care tace și face totul ca la carte.

A oftat adânc:

— Știi… nici eu n-am avut ușor cu soacra mea. Dar așa e tradiția…

— Poate e timpul s-o schimbăm.

A zâmbit trist:

— Poate ai dreptate.

Când am ajuns acasă, Radu era pe canapea cu Mara în brațe.

— Ai vorbit cu mama? m-a întrebat el fără urmă de reproș.

— Da. Am stabilit niște limite.

A dat din cap încet:

— Îmi pare rău că n-am fost lângă tine când ai avut nevoie.

L-am privit lung:

— Radu, vreau o familie în care fiecare are locul lui. Nu vreau războaie cu mama ta sau cu sora ta. Dar nici nu pot trăi mereu sub presiune.

M-a luat de mână:

— O să încerc să te înțeleg mai mult.

Nu știu dacă lucrurile se vor schimba peste noapte. Poate Lidia va veni mai rar sau poate va încerca să fie altfel cu mine. Poate Alina va continua să mă judece sau poate va înțelege într-o zi prin ce trec. Dar știu sigur că nu mai pot trăi fără vocea mea.

Mă întreb: câte femei din România trăiesc încă sub povara tradițiilor care le cer să tacă și să înghită? Câte dintre noi avem curajul să spunem „Nu” atunci când sufletul nostru urlă după libertate?