La răscruce de drumuri: Povestea pământului, a familiei și a mândriei

— Irina, nu te mai încăpățâna! Nu vezi că toți vrem să vindem? Ce rost are să te agăți de niște hectare pline de bălării? — vocea tatălui meu, Gheorghe, răsuna în bucătăria mică, unde aburul de la ciorba de fasole se amesteca cu tensiunea din aer.

Am strâns pumnii sub masă. Mirosea a ceapă prăjită și a vechi, a copilărie și a certuri nerezolvate. Mama, Maria, privea în gol, cu ochii umezi. Fratele meu, Radu, își frământa nervos mâinile. În colțul camerei, bunica Ana își făcea cruce încet, ca și cum ar fi încercat să gonească un blestem.

— Tata, nu e doar pământul! E tot ce a rămas din bunicul… E copilăria noastră, e povestea familiei! — am izbucnit, simțind cum mi se rupe vocea.

Radu a trântit paharul pe masă. — Povestea familiei? Povestea familiei e sărăcia! Să ne chinuim să plătim impozite pentru niște terenuri pe care nu le mai lucrează nimeni! Să ne certăm la fiecare moștenire! Eu vreau să plec la București, să-mi fac viața mea!

Mama a oftat adânc. — Irina, dragă, poate are dreptate Radu. Noi suntem bătrâni. Tu ai serviciu la oraș. Cine să mai vină aici? Cine să mai are pământul?

Am simțit că mă sufoc. M-am ridicat brusc și am ieșit afară. Aerul rece de martie m-a izbit în față. Am privit spre câmpul care se întindea dincolo de gardul vechi, cu brazde negre și copaci desfrunziți. Acolo alergam când eram mică, acolo am învățat să iubesc mirosul de pământ reavăn după ploaie.

În acea seară, nu am dormit deloc. M-am gândit la bunicul Ion, care îmi spunea mereu: „Pământul nu e doar al nostru, Irina. E al celor care au fost înainte și al celor care vor veni după noi.” Dar acum? Cine va mai veni după noi?

A doua zi dimineață, la poartă a apărut domnul Dobre, reprezentantul firmei care voia să cumpere terenul. Costum scump, zâmbet fals.

— Bună ziua! V-am adus oferta finală. Două milioane de euro pentru tot terenul. Gândiți-vă ce puteți face cu banii ăștia!

Tata aproape că i-a sărit în brațe de bucurie. Radu deja visa la apartament în București și o mașină nouă. Mama părea împietrită.

— Și dacă vindem? — am întrebat eu încet. — Ce rămâne din noi?

Domnul Dobre a ridicat din umeri. — Rămâneți cu banii și cu amintirile frumoase.

Am simțit un gol în stomac. Am ieșit din nou pe câmp. L-am găsit pe vecinul nostru, nea Vasile, sprijinit în coasă.

— Irino, tu chiar vrei să vinzi?

— Nu știu… Toți mă presează. Zic că sunt nebună că mă încăpățânez.

Nea Vasile a zâmbit trist. — Știi ce mi-a zis tata când eram ca tine? „Când vin străinii să-ți cumpere pământul, nu-ți vând doar brazda, ci și sufletul.” Dar vezi tu… uneori sufletul doare prea tare ca să-l mai ții.

În zilele următoare, discuțiile au devenit tot mai aprinse. Tata mă acuza că vreau să-i condamn la sărăcie. Radu nu-mi mai vorbea deloc. Mama plângea noaptea pe ascuns.

Într-o seară, am găsit-o pe bunica Ana în șopron, ținând în mâini o fotografie veche cu bunicul Ion.

— Mamă mare… tu ce ai face?

Ea m-a privit lung, cu ochii ei albaștri tulburi.

— Eu n-aș vinde niciodată. Dar eu sunt bătrână și lumea nu mai e ca pe vremea mea. Voi trebuie să trăiți cum vă e dat… Dar nu uita: dacă rupi rădăcina unui copac bătrân, nu mai crește niciodată la fel.

Am simțit lacrimile curgându-mi pe obraji. M-am gândit la toate sacrificiile făcute de părinții mei ca să mă țină la școală, la visele lui Radu de a scăpa din sat, la neputința mamei și la încăpățânarea tatei.

În ziua semnării contractului, am intrat în primărie cu inima cât un purice. Toată familia era acolo. Domnul Dobre zâmbea larg.

— Sunteți gata?

Am privit spre tata. Avea ochii umezi de emoție. Radu era nerăbdător. Mama tremura ușor.

— Nu pot… — am spus încet. — Nu pot semna.

Tata s-a ridicat brusc.

— Irina! Ne distrugi pe toți! De ce te încăpățânezi?

— Pentru că nu pot să-mi vând sufletul pentru bani! Pentru că aici e tot ce am fost vreodată! Pentru că fără pământul ăsta nu mai suntem familie!

A urmat o tăcere apăsătoare. Domnul Dobre s-a ridicat nervos și a plecat trântind ușa.

Tata a început să plângă în hohote pentru prima dată în viața mea. Radu m-a privit cu ură.

— Ai distrus tot!

Mama m-a luat în brațe și mi-a șoptit la ureche:

— Poate ai salvat ceva ce noi am uitat demult…

Au trecut luni de atunci. Tata nu-mi vorbește nici acum. Radu s-a mutat la București fără să se uite înapoi. Mama încearcă să țină familia unită, dar e greu.

Eu vin des pe câmp și mă uit la brazdele negre care așteaptă primăvara. Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am condamnat familia la nefericire pentru un vis care nu mai are loc în lumea asta grăbită.

Dar când simt vântul printre spicele verzi și aud glasul bunicului în minte, știu că aici e acasă.

Oare câți dintre noi ar avea curajul să aleagă rădăcinile în locul banilor? Și cât valorează cu adevărat pământul pe care stau toate amintirile noastre?