N-am apucat niciodată să-i spun mamei că sunt însărcinată

— Nu e corect, mamă! De ce să primească și Victor jumătate, când el nici măcar nu a stat lângă tine în ultimii ani? vocea mi-a tremurat, dar nu m-am putut abține. Stăteam la masa din bucătărie, cu mâinile strânse pe cana de ceai, încercând să-mi ascund lacrimile. Mama, cu părul ei alb strâns la spate și ochii obosiți, m-a privit lung, fără să spună nimic. În aer plutea miros de mere coapte și de toamnă umedă, dar în sufletul meu era furtună.

Tata murise acum doi ani, după o boală lungă care ne secase de puteri și bani. Eu rămăsesem acasă, în satul nostru din Bărăgan, să am grijă de mama. Victor plecase la București imediat după liceu, promițând că va trimite bani și că va veni des acasă. Dar anii au trecut și vizitele lui s-au rărit. Eu am rămas să car lemnele, să plătesc facturile și să o duc pe mama la doctor.

Într-o zi friguroasă de octombrie, mama ne-a chemat pe amândoi acasă. Victor a venit cu trenul de dimineață, cu geaca lui scumpă și telefonul mereu în mână. Ne-am așezat toți trei la masă, iar mama a scos dintr-un sertar un plic galben.

— Vreau să știți că am pus deoparte niște bani. Nu sunt mulți, dar sunt tot ce am reușit să strâng după ce a murit tata. Vreau să-i împart între voi doi, a spus ea cu voce stinsă.

Am simțit cum mă înroșesc la față. M-am uitat la Victor, care zâmbea larg, ca și cum totul i s-ar fi cuvenit. M-am ridicat brusc de la masă.

— Dar eu? Eu am fost aici! Eu am avut grijă de tine! El nici măcar nu știe ce înseamnă să stai nopți întregi lângă un pat de spital!

Mama a oftat adânc.

— Știu, Ilinca. Dar sunteți amândoi copiii mei. Nu pot să aleg între voi.

Am ieșit afară, trântind ușa după mine. Aerul rece mi-a tăiat respirația. Am mers până la poartă și m-am sprijinit de gard, încercând să-mi liniștesc inima care bătea nebunește. În minte îmi răsuna același gând: „Nimeni nu vede cât am sacrificat eu.”

În acea seară, după ce Victor a plecat înapoi la București, m-am dus la mama în cameră. Stătea pe marginea patului, privind pe fereastră la luna care se ridica peste câmpuri.

— Mamă… trebuie să-ți spun ceva…

Dar cuvintele mi s-au blocat în gât. Cum să-i spun că sunt însărcinată? Că bărbatul pe care îl iubesc nu vrea să audă de copil? Că mă simt singură și pierdută?

Mama s-a întors spre mine și mi-a luat mâna între palmele ei reci.

— Știu că ți-e greu, Ilinca. Și știu că ai făcut multe pentru mine. Dar nu vreau să vă certați pentru bani. Vreau doar să fiți bine…

Am început să plâng în hohote. Mama m-a strâns la piept și mi-a mângâiat părul ca atunci când eram mică.

— O să fie bine, fata mea… orice ar fi…

Nu i-am spus nimic despre copil. Mi-am promis că o voi face a doua zi.

Dar a doua zi dimineață am găsit-o fără suflare, cu zâmbetul acela blând pe buze. Lumea mea s-a prăbușit într-o clipită.

Victor a venit la înmormântare și a plâns lângă mine ca un copil. După ce am îngropat-o pe mama lângă tata, ne-am întors acasă și am deschis plicul galben. Erau acolo câteva mii de lei și o scrisoare scrisă cu mâna tremurată:

„Sunteți tot ce am avut mai scump pe lume. Împărțiți totul cu dragoste și nu vă certați niciodată.”

Victor s-a uitat la mine cu ochii roșii.

— Ilinca… îmi pare rău că n-am fost aici mai mult…

Am dat din cap fără să pot vorbi. În sufletul meu era un gol imens. Nu-i puteam spune nici lui despre copil. Nu încă.

Au trecut luni de zile până când am reușit să accept că mama nu mai e. Am născut singură într-o maternitate din orașul vecin, cu Victor singurul care mi-a adus un buchet de flori și o păturică roz pentru fetița mea.

Uneori mă întreb dacă mama ar fi fost mândră de mine sau dacă ar fi fost dezamăgită că nu i-am spus adevărul la timp. Poate că ar fi știut să mă aline mai bine decât oricine.

Acum stau seara pe prispa casei bătrânești, cu fetița mea în brațe, și mă gândesc: oare cât de multe lucruri rămân nespuse între noi și cei pe care îi iubim cel mai mult? Dacă ați fi în locul meu… ați fi avut curajul să spuneți adevărul?