Când dragostea nu se măsoară în like-uri

— Vlad, iar au început să comenteze la poza noastră, mi-a spus Ilinca, cu vocea tremurândă, în timp ce stătea pe marginea patului, cu telefonul strâns în mână. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era deja a treia oară săptămâna asta când cineva, ascuns în spatele unui profil cu nume inventat, scria lucruri urâte despre noi. Mai exact, despre ea.

— Nu-i mai citi, Ilinca. Nu merită nici măcar o secundă din viața noastră, am încercat să o liniștesc, dar știam că vorbele mele nu pot șterge rănile lăsate de cuvintele lor.

Totul a început după ce am postat pozele de la aniversarea noastră de cinci ani. Eram fericiți, zâmbind larg, eu cu brațul în jurul ei. Nu ne-am gândit niciodată că o simplă fotografie ar putea stârni atâta ură. „Cum să fie el cu ea?”, „Putea să găsească ceva mai bun”, „El e prea frumos pentru ea” — comentariile curgeau ca un șuvoi murdar.

M-am uitat la Ilinca. Ochii ei verzi, atât de vii altădată, erau acum tulburi. Își mușca buza de jos, un gest pe care îl făcea mereu când era rănită. M-am așezat lângă ea și i-am luat mâna în a mea.

— Ilinca, tu știi cât te iubesc? Pentru mine ești totul. Nu contează ce spun oamenii ăștia care nu ne cunosc.

— Dar doare, Vlad… De ce trebuie să fie lumea atât de rea? Ce le-am făcut?

Am rămas tăcuți câteva clipe. În mintea mea se derulau toate momentele noastre: cum ne-am cunoscut la facultate, cum am dansat prima dată la balul bobocilor, cum am plâns împreună când am pierdut primul copil… Nimeni nu știa povestea noastră. Nimeni nu știa cât de mult a luptat Ilinca cu depresia după acea pierdere sau cât de greu i-a fost să se accepte pe sine într-o lume obsedată de perfecțiune.

În acea seară, după ce Ilinca a adormit cu capul pe umărul meu, m-am ridicat și am deschis laptopul. Am început să scriu:

„Pentru toți cei care cred că pot judeca dragostea după poze: nu știți nimic despre noi. Nu știți câte nopți am stat treji ținându-ne de mână când viața părea nedreaptă. Nu știți cât curaj are femeia asta care îmi este soție. Pentru mine, Ilinca e cea mai frumoasă femeie din lume — nu pentru că are trăsături perfecte, ci pentru că are o inimă uriașă și o putere pe care puțini o pot înțelege. Dacă frumusețea voastră se măsoară în like-uri și filtre, atunci prefer să fiu urât alături de ea toată viața.”

Am postat mesajul pe pagina mea și am închis laptopul tremurând. M-am temut că va fi și mai rău, dar simțeam că nu mai pot tăcea.

A doua zi dimineață, telefonul vibra fără oprire. Prieteni vechi, colegi de muncă, chiar și rude cu care nu mai vorbisem de ani de zile îmi scriau mesaje de susținere. Unii povesteau cum și ei au trecut prin ceva asemănător, alții îmi mulțumeau că am avut curajul să spun lucrurilor pe nume.

Dar printre toate mesajele calde, răutatea tot nu dispăruse. Unii continuau să comenteze: „Tot nu e potrivită pentru tine”, „Ești penibil că faci atâta caz”.

Într-o seară, la cină, mama mea a venit la noi fără să anunțe. A intrat direct în subiect:

— Vlad, poate ar trebui să nu mai postați atâtea poze. Lumea e rea, ce rost are să vă expuneți?

Ilinca s-a retras în bucătărie sub pretextul că trebuie să spele vasele. Am rămas singur cu mama.

— Mamă, dacă noi tăcem și ne ascundem, nu facem decât să le dăm dreptate celor care cred că pot răni pe oricine fără consecințe. Eu nu vreau să trăiesc cu frică.

— Dar Ilinca suferă… O văd cum s-a schimbat.

— Știu… Dar nu vreau ca fiica noastră să crească într-o lume unde oamenii sunt judecați doar după cum arată.

Mama a oftat și m-a privit lung.

— Poate ai dreptate… Poate generația voastră e mai curajoasă decât a noastră.

După ce a plecat mama, am găsit-o pe Ilinca plângând încet în baie. M-am așezat lângă ea pe gresie și am tras-o la piept.

— Nu vreau să te pierd din cauza unor oameni care nici măcar nu ne cunosc, i-am spus încet.

— Nu mă pierzi… Dar uneori simt că nu mai pot lupta.

— Atunci luptăm împreună.

În următoarele săptămâni am decis să mergem la consiliere de cuplu. Am vorbit despre nesiguranțe, despre presiunea social media și despre cât de greu e să te simți suficient într-o lume care te compară mereu cu alții.

Psihologul ne-a spus ceva ce mi-a rămas întipărit în minte: „Oamenii proiectează propriile lor frustrări asupra altora. Nu vă lăsați definiți de vocile lor”.

Încet-încet, Ilinca a început să zâmbească din nou. Am ieșit la plimbări fără să ne ascundem, am făcut poze doar pentru noi și le-am pus într-un album fizic — unul pe care nimeni nu-l putea comenta.

Într-o zi, când fetița noastră Mara s-a uitat la noi și a spus: „Mami, tu ești cea mai frumoasă!”, am știut că tot ce contează e ce vede ea în ochii noștri.

Acum mă uit la Ilinca și mă întreb: oare cât timp vom mai lăsa lumea virtuală să ne dicteze fericirea? Oare când vom învăța cu adevărat că dragostea nu are nevoie de aprobarea nimănui?