Când Tatăl Nostru a Decedat, Fratele Meu a Apărut După Cinci Ani, Dar Nu Pentru a Oferi Condoleanțe
Când tatăl nostru a decedat, fratele meu, Andrei, a apărut la ușa mea pentru prima dată în cinci ani. Dar nu era acolo pentru a oferi condoleanțe. Ultima dată când ne-am văzut, am avut o ceartă uriașă dintr-un motiv trivial și niciunul dintre noi nu a făcut vreun efort să ne împăcăm. Relația noastră a fost întotdeauna tensionată, marcată de o competiție și gelozie constante.
Crescând, Andrei și cu mine ne luptam mereu pentru atenția părinților. El era copilul de aur, excelând în sport și la școală, în timp ce eu, Mihai, eram mai mult un visător, pierdut în cărțile și arta mea. Părinții noștri, deși iubitori, ne comparau adesea, alimentând neintenționat rivalitatea noastră. Andrei avea nevoie de mai multă atenție, cadouri mai scumpe, mai multă dragoste și afecțiune. Și, deoarece în copilărie suntem cu toții egoiști, nu se făceau concesii.
Când Andrei a bătut la ușa mea în acea seară fatidică, am fost luat prin surprindere. Nu mă așteptam să-l văd, mai ales acum. Inima mea era grea de durere, iar ultimul lucru de care aveam nevoie era o confruntare. Dar acolo era el, stând pe veranda mea, arătând de parcă ar fi îmbătrânit un deceniu în cei cinci ani în care am fost despărțiți.
„Andrei,” am spus, vocea mea abia fiind o șoaptă. „Ce cauți aici?”
El m-a privit cu un amestec de tristețe și determinare. „Mihai, trebuie să vorbim.”
Am făcut un pas înapoi, lăsându-l să intre. Casa era înfricoșător de liniștită, tăcerea fiind spartă doar de ticăitul vechiului ceas de perete din hol. Ne-am așezat în sufragerie, tensiunea dintre noi fiind palpabilă.
„Am auzit de tata,” a început Andrei, vocea lui tremurând. „Îmi pare rău pentru pierderea ta.”
Am dat din cap, neîncrezându-mă să vorbesc. Durerea pierderii tatălui nostru era încă prea proaspătă, prea intensă.
Andrei a tras adânc aer în piept. „Știu că nu am vorbit de ani de zile, dar trebuie să-ți spun ceva.”
M-am pregătit, așteptându-mă la o scuză sau o confesiune sinceră. Dar ceea ce a spus m-a lăsat fără cuvinte.
„Înainte să moară, tata mi-a spus ceva. A spus că vrea ca eu să am casa.”
L-am privit, nevenindu-mi să cred și simțind furia crescând în mine. „Despre ce vorbești? Casa asta ne aparține amândurora.”
Andrei a clătinat din cap. „Nu, Mihai. Tata a fost clar. Vrea ca eu să o am.”
Nu-mi venea să cred ce auzeam. Tatăl nostru a fost întotdeauna corect, ne-a tratat întotdeauna egal. De ce ar face asta?
„Minți,” am spus, vocea mea ridicându-se. „Încerci doar să iei totul pentru tine, așa cum ai făcut mereu.”
Fața lui Andrei s-a întărit. „Nu mint, Mihai. Am testamentul. Tata a lăsat totul mie.”
Am simțit un val de trădare cuprinzându-mă. Cum a putut tatăl nostru să facă asta? Cum a putut Andrei să vină aici, în ziua înmormântării lui, și să arunce această bombă?
„Pleacă,” am spus, vocea tremurând de furie. „Pleacă din casa mea.”
Andrei s-a ridicat, expresia lui fiind de nepătruns. „Îmi pare rău, Mihai. Dar asta a vrut tata.”
Pe măsură ce ieșea pe ușă, am simțit un sentiment zdrobitor de pierdere. Nu doar pentru tatăl nostru, ci și pentru fratele pe care l-am pierdut cu mult timp în urmă. Fratele care fusese odată cel mai bun prieten al meu, confidentul meu. Fratele care acum devenise un străin.
În zilele care au urmat, am încercat să înțeleg totul. Am trecut prin lucrurile tatălui nostru, căutând orice indiciu, orice explicație. Dar tot ce am găsit a fost testamentul, confirmând afirmația lui Andrei. Tatăl nostru lăsase într-adevăr totul lui.
Am simțit un profund sentiment de nedreptate, o rană care nu se va vindeca niciodată. Rivalitatea care a definit relația noastră mi-a luat acum totul. Și, pe măsură ce stăteam în casa goală, am realizat că unele răni sunt prea adânci pentru a se vindeca vreodată cu adevărat.