Datornică în propria mea familie: Povestea mea despre datorii, orgoliu și dragoste

— Irina, nu mai merge așa! Nu pot să fiu singurul care trage la jug! Dacă vrei să stai aici, trebuie să-mi dai banii pe care i-am cheltuit cu tine în ultimii doi ani!

Cuvintele lui Vlad au căzut ca un ciocan peste sufletul meu. Stăteam la masa din bucătărie, cu mâinile strânse în poală, încercând să-mi ascund tremurul. Fetița noastră, Ana, dormea în camera ei, iar liniștea din apartamentul nostru din cartierul Drumul Taberei era spartă doar de vocea lui Vlad, tăioasă și rece.

Nu știu când am ajuns aici. Când ne-am pierdut? Când am devenit doi străini care își calculează fiecare leu? Când am început să mă simt ca o chiriașă în propria mea casă?

— Vlad, nu am de unde să-ți dau banii ăștia… Știi bine că abia mi-am găsit un job part-time la librărie. Salariul meu nu acoperă nici măcar grădinița Anei, darămite să-ți plătesc „datoriile” astea inventate!

El s-a ridicat brusc de pe scaun, trântind pumnul în masă.

— Nu sunt inventate! Ai stat aici pe banii mei! Ai mâncat din banii mei! Ai mers la medic pe banii mei! Toată lumea muncește pentru ce are, Irina. Nu mai suntem copii.

Mi-am mușcat buza până la sânge. M-am gândit la mama mea, la cât s-a chinuit cu mine după ce tata ne-a părăsit. Mereu mi-a spus: „Fii independentă, Irina. Să nu depinzi niciodată de un bărbat.” Dar eu am crezut în dragoste. Am crezut că Vlad e altfel.

Am încercat să păstrez aparențele. Să zâmbesc la mesele de familie, să spun prietenelor că suntem bine. Dar adevărul era că fiecare zi era o luptă. Vlad lucra la o firmă de construcții și aducea bani în casă, dar nu mai era omul blând de care mă îndrăgostisem. Era mereu obosit, nervos, frustrat că nu reușeam să găsesc un job mai bun după ce Ana s-a născut.

Într-o seară, după ce Ana a adormit, am încercat să vorbesc cu el.

— Vlad, nu putem continua așa. Nu suntem parteneri? Nu suntem o familie?

El a oftat și s-a uitat la mine cu ochi goi.

— O familie? O familie înseamnă să tragem amândoi la aceeași căruță. Eu trag singur de doi ani. Tu doar ceri.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era adevărat. Îmi sacrificasem cariera pentru Ana. Stătusem acasă cu ea când era bolnavă, când avea febră și plângea nopți întregi. Îmi doream să lucrez, dar cine avea grijă de copil? Mama era bolnavă, iar bona costa mai mult decât aș fi câștigat eu la orice job entry-level.

Într-o zi, am primit un mesaj de la sora mea, Mihaela:

— Irina, vii duminică la mama? Facem sarmale. Poate te mai relaxezi puțin…

Am ezitat. Nu voiam să le spun nimic despre ce se întâmpla acasă. Mi-era rușine. Dar am mers. La masă, mama m-a privit lung.

— Ce ai pățit, fată? Ești trasă la față…

Am dat vina pe oboseală. Mihaela m-a tras deoparte după masă.

— Irina, spune-mi adevărul. Ce se întâmplă cu Vlad?

Am izbucnit în plâns.

— Mihaela… Vlad vrea să-i plătesc tot ce a cheltuit cu mine… Zice că dacă nu pot contribui mai mult, ar trebui să plec…

Mihaela a rămas fără cuvinte. Apoi s-a înfuriat.

— Cum adică să-ți ceară bani?! Sunteți familie! El nu vede cât te sacrifici pentru Ana? Să vină el să stea acasă cu copilul!

M-am simțit puțin mai bine după discuția cu ea, dar știam că nu pot schimba nimic peste noapte. În zilele următoare, Vlad a început să-mi lase pe frigider bilețele cu sume: „Curent – 120 lei”, „Apă – 60 lei”, „Mâncare – 400 lei”. Parcă eram într-o pensiune ieftină, nu acasă.

Într-o seară, când Ana a venit la mine cu o jucărie stricată și mi-a spus: „Mami, tati nu mai vrea să stea cu noi?”, am simțit că mă prăbușesc.

Am început să caut joburi peste tot: call-center-uri, supermarketuri, chiar și menaj la familii mai înstărite din cartierul Cotroceni. Am fost la interviuri unde mi s-a spus că sunt „prea bătrână” pentru poziții entry-level sau „prea lipsită de experiență” pentru altele mai bune.

Într-o zi, Vlad a venit acasă mai devreme și m-a găsit plângând pe balcon.

— Ce faci aici?

— Nimic… M-am gândit doar… dacă ar fi mai bine să plec.

A tăcut o clipă.

— Dacă nu poți contribui… poate chiar ar fi mai bine.

Am simțit cum se rupe ceva definitiv între noi. În noaptea aceea am dormit lângă Ana și am plâns până dimineața.

A doua zi am decis: nu mai pot trăi așa. Am vorbit cu mama și Mihaela și m-au primit la ele până găsesc o soluție. Am împachetat câteva haine pentru mine și Ana și am plecat fără să mă uit înapoi.

Acum stau în camera copilăriei mele și mă uit la Ana cum doarme liniștită. Mă gândesc la tot ce am pierdut și la tot ce trebuie să reconstruiesc de la zero.

Oare cât valorează dragostea într-o familie? E drept ca banii să distrugă tot ce am construit împreună? Sau poate că uneori trebuie să pierzi tot ca să-ți amintești cine ești cu adevărat?