„Poți Uita că ai o Familie”: Mama mi-a Dat un Ultimatum Sfâșietor

Înainte să împlinesc 19 ani, trăiam într-un colț uitat și izolat al României. Orașul nostru era atât de mic încât nici măcar nu apărea pe majoritatea hărților. Singurul autobuz care ne conecta cu lumea exterioară circula o dată pe săptămână și chiar și acesta a fost în cele din urmă anulat din cauza lipsei de utilizare. Viața era lentă, monotonă și sufocantă. Dar era tot ce știam.

Relația mea cu mama a fost întotdeauna tensionată. Era o mamă singură, lucrând două slujbe pentru a face față cheltuielilor. Stresul și oboseala o făceau adesea iritabilă și distantă. Încercam să ajut cât de mult puteam, dar niciodată nu părea să fie suficient. Casa noastră mică se simțea ca un cazan sub presiune, gata să explodeze în orice moment.

Într-o seară, după o zi deosebit de grea la a doua ei slujbă, mama a venit acasă într-o stare proastă. Tocmai terminasem tura la restaurantul local și încercam să mă ocup de temele pentru școală. A trântit ușa în urma ei, făcându-mă să tresar.

„De ce e mereu dezordine aici?” a izbucnit ea, uitându-se în jurul sufrageriei aglomerate.

„Aveam de gând să fac curat după ce terminam temele,” am răspuns, încercând să-mi păstrez vocea calmă.

„Asta spui mereu,” a replicat ea. „Dar nimic nu se schimbă niciodată.”

Simțeam tensiunea crescând, ca o furtună pe cale să izbucnească. „Fac tot ce pot, mamă,” am spus încet.

„Ei bine, ceea ce faci nu e suficient,” a răspuns ea. „Trebuie să începi să-ți aduci contribuția aici.”

Voiam să mă cert, să-i spun cât de mult mă străduiesc, dar știam că ar fi doar mai rău. Așa că am tăcut și m-am întors la temele mele.

A doua dimineață, lucrurile au luat o întorsătură și mai rea. Mama m-a trezit devreme, cu o expresie gravă pe față.

„Trebuie să vorbim,” a spus ea, cu o voce rece și detașată.

Am urmat-o în bucătărie, unde mi-a întins o ceașcă de cafea și s-a așezat în fața mea.

„Nu mai pot face asta,” a început ea. „Sunt obosită să muncesc până la epuizare și să nu primesc nimic în schimb.”

O priveam, neînțelegând de unde vine asta.

„M-am gândit,” a continuat ea. „Poate că e timpul să te muți.”

Inima mi-a căzut. „Să mă mut? Unde să mă duc?”

„Asta nu e problema mea,” a spus ea direct. „Aproape ai 19 ani. E timpul să începi să ai grijă de tine.”

M-am simțit ca și cum aș fi fost lovit în stomac. „Dar nu am unde să mă duc,” am protestat. „Nu am bani economisiți.”

„Atunci ar fi bine să începi să te gândești,” a răspuns ea, cu un ton final. „Pentru că ai timp până la sfârșitul lunii.”

Am petrecut următoarele câteva săptămâni într-o stare de confuzie, încercând să găsesc un plan. Am aplicat pentru slujbe în orașele din apropiere, dar fără transport fiabil era aproape imposibil. Am contactat prieteni, dar niciunul dintre ei nu avea loc pentru mine. Pe măsură ce zilele treceau, disperarea mea creștea.

În cele din urmă, sfârșitul lunii a sosit. Mama mi-a împachetat bagajele și le-a lăsat lângă ușa din față.

„Poți uita că ai o familie,” a spus ea în timp ce-mi întindea un plic cu o sumă mică de bani. „Ești pe cont propriu acum.”

Am stat acolo, uluit și cu inima frântă, în timp ce ea închidea ușa în urma mea. Fără alt loc unde să merg, am rătăcit fără țintă prin oraș, simțindu-mă mai singur ca niciodată.

În cele din urmă, m-am trezit dormind într-o clădire abandonată la marginea orașului. Era frig și inconfortabil, dar era mai bine decât nimic. În timp ce stăteam acolo, privind tavanul, nu puteam să nu mă întreb cum ajunsese viața mea în acest punct.

Zilele s-au transformat în săptămâni și apoi în luni. Am reușit să găsesc slujbe ocazionale ici și colo, doar atât cât să supraviețuiesc. Dar durerea respingerii mamei mele nu a dispărut niciodată. Era o durere constantă în pieptul meu, un memento că uneori, familia nu este pentru totdeauna.