Între datorie și libertate: Povestea mea despre alegere, familie și consecințe

— Nu pot, mamă! Nu pot să mă însor cu Ana doar pentru că e însărcinată! am urlat, cu pumnii strânși, în mijlocul bucătăriei noastre mici din Bacău. Tata s-a ridicat de la masă, cu ochii lui cenușii arzând de furie.

— Ești bărbat doar când îți convine, Doru! Când vine vorba de consecințe, te ascunzi ca un copil. Așa te-am crescut eu?

Mama a încercat să mă apere, dar vocea ei era stinsă:

— Lasă-l, Vasile. E tânăr, poate nu e pregătit…

— Nu e pregătit?! Să facă un copil a fost pregătit? Să-și asume! Mâine mergem la părinții Anei. Să nu mă faci de râs!

Am ieșit trântind ușa, cu inima bubuind în piept. Pe Ana o iubeam, dar nu eram gata să fiu tată. Aveam doar 21 de ani, eram student la Litere și visam să plec la București. Ana plângea la telefon:

— Doru, ce facem? Tata zice că mă dă afară dacă nu te însori cu mine…

— Nu știu, Ana… Nu știu nimic! am răspuns, simțind cum mă sufoc.

În acea noapte n-am dormit. M-am gândit la tata — omul care nu accepta jumătăți de măsură. Crescuse sărac, muncise pe șantier toată viața. Pentru el, onoarea era totul. Mama era altfel: blândă, mereu gata să mă ierte. Dar acum părea neputincioasă.

A doua zi dimineață, tata m-a trezit devreme.

— Îmbracă-te! Mergem la familia Anei.

Pe drum, tăcerea era apăsătoare. Când am ajuns, domnul Popescu ne-a întâmpinat cu privirea rece.

— Ce aveți de gând? fata mea nu crește copilul singură!

Tata a vorbit răspicat:

— Doru o va lua de nevastă. Așa se face!

Am simțit cum mă sufoc. Ana stătea cu ochii roșii, mama ei îi ținea mâna. Am vrut să spun „nu”, dar cuvintele mi-au murit pe buze.

— Nu pot… Nu sunt pregătit… am șoptit.

Tata s-a ridicat brusc:

— Dacă nu vrei să fii bărbat, atunci să-ți porți singur crucea! Să nu mai calci pragul casei mele!

Am ieșit pe ușă tremurând. Ana a venit după mine:

— Doru, nu mă lăsa singură! Ce fac cu copilul?

Am plâns amândoi în fața blocului. N-aveam bani, n-aveam casă, n-aveam nimic. Dar nici curaj să mă însor doar din obligație.

Zilele următoare au fost un coșmar. Tata nu-mi răspundea la telefon. Mama îmi trimitea mesaje scurte: „Te iubesc. Ai grijă de tine.” Ana era tot mai disperată. Prietenii mă evitau — nimeni nu voia să se bage.

Într-o seară, m-am întâlnit cu prietenul meu cel mai bun, Mihai.

— Băi, Doru… Poate că tata are dreptate. Poate că trebuie să-ți asumi…

— Și dacă nu pot? Dacă o să fiu un tată groaznic? Dacă o să urâm toți viața asta?

Mihai a oftat:

— N-ai cum să știi până nu încerci…

Am început să lucrez la un fast-food ca să pot plăti chiria unei garsoniere. Ana a venit la mine într-o zi:

— Mama m-a dat afară… Pot sta la tine?

Am dat din cap. Eram doi copii speriați într-o lume prea mare pentru noi.

Lunile au trecut greu. Ana era tot mai tristă. Eu munceam zi și noapte. Într-o zi a venit vestea: copilul avea probleme la inimă. Ana a plâns toată noaptea:

— E vina mea… Dacă nu eram atât de proastă…

Am ținut-o în brațe și am plâns amândoi. Pentru prima dată am simțit că suntem cu adevărat singuri.

Când s-a născut fetița noastră, Maria, am simțit o dragoste pe care n-o cunoscusem niciodată. Dar și o frică paralizantă: dacă nu pot avea grijă de ea? Dacă tata are dreptate?

Mama a venit la spital cu o păturică roz și ochii plini de lacrimi:

— Orice-ar fi, tu rămâi copilul meu…

Tata n-a venit niciodată.

Au trecut doi ani de atunci. Eu și Ana încă suntem împreună, dar nu suntem căsătoriți. Ne iubim altfel — cu teamă, cu răni nevindecate, dar și cu speranță. Maria e sănătoasă acum și râde toată ziua.

Uneori mă întreb: dacă aș fi cedat presiunii familiei mele și m-aș fi însurat din obligație, aș fi fost mai fericit? Sau aș fi trăit o viață mincinoasă?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că fiecare alegere are un preț — și că uneori curajul înseamnă să-ți asumi propriile greșeli fără să-i lași pe alții să decidă pentru tine.

Oare câți dintre noi trăim viețile pe care le vrem cu adevărat și câți doar pe cele pe care ni le impun ceilalți? Voi ce ați fi făcut în locul meu?