Umbra unui tată absent: Povestea Leei și a luptei cu indiferența

— Nu mai pot, Maria, nu mai pot! — vocea Leei tremura, iar mâinile îi strângeau cu disperare mânerul căruciorului. Era o după-amiază mohorâtă de martie, iar tramvaiul întârziase deja zece minute. Lea părea că nu vede nimic în jur, doar fetița din cărucior și golul din sufletul ei. M-am apropiat încet, încercând să nu o sperii.

— Ce s-a întâmplat, Lea? — am întrebat-o, încercând să-i prind privirea. Ochii ei erau roșii, obosiți, ca și cum nu ar fi dormit de zile întregi.

— Vlad… Vlad nu vrea să o vadă pe Mara. Nu vrea să fie tată. — Cuvintele i-au ieșit printre suspine, ca un verdict pe care îl tot amâna de luni de zile.

Am simțit cum mi se strânge inima. Îl știam pe Vlad de ani buni, îl văzusem la nunta lor, dansând cu Lea sub privirile tuturor. Erau fericiți atunci, sau cel puțin așa păreau. Dar viața nu e niciodată doar ce se vede la suprafață.

— Poate are nevoie de timp… — am încercat să spun, dar Lea m-a întrerupt brusc.

— Timp? Au trecut opt luni de când s-a născut Mara! Opt luni în care el a dormit pe canapea, a venit târziu acasă și a găsit mereu scuze să nu stea cu noi. Nu vrea să fie tată, Maria! Nu vrea!

Am tăcut. Ce puteam să spun? Știam că Lea își dorise copilul ăsta mai mult decât orice pe lume. Îmi povestise cum număra zilele până la testul de sarcină pozitiv, cum plângea de fericire când simțea primele mișcări ale Marei în burtică. Vlad părea atunci distant, dar Lea spunea mereu că „se va obișnui”.

— Și acum? Ce vei face? — am întrebat-o încet.

Lea a oftat adânc și s-a uitat la Mara, care dormea liniștită în cărucior.

— Nu știu… M-am gândit să plec la mama la Focșani. Dar mi-e frică. Mi-e frică să fiu singură, dar mi-e și mai frică să rămân aici, cu el lângă noi ca o umbră rece. Mara merită mai mult decât atât.

În acea seară am mers la ea acasă. Apartamentul era mic, dar ordonat. Pe masa din bucătărie erau două căni de ceai și un pachet de biscuiți neatinși. Vlad nu era acasă. Lea mi-a povestit totul: cum Vlad nu a venit la maternitate decât după două zile, cum nu a ținut niciodată fetița în brațe mai mult de câteva minute, cum îi spunea mereu că „nu e pregătit” sau că „nu știe ce să facă cu un copil”.

— Maria, știi ce e cel mai greu? — m-a întrebat Lea cu voce stinsă. — Să-l văd cum se uită la Mara ca la un străin. Să simt că nu suntem o familie.

Am încercat să-i fiu alături cât am putut. I-am propus să mergem împreună la consiliere de familie, dar Vlad a refuzat categoric.

— Nu am nevoie de psihologi! — a strigat el într-o seară când am fost martoră la o discuție aprinsă între ei. — Eu nu am cerut copilul ăsta! Tu ai vrut! Tu te ocupi!

Lea a izbucnit în plâns și s-a retras în dormitor cu Mara în brațe. Am rămas singură cu Vlad în sufragerie. L-am privit lung, încercând să găsesc o urmă de regret sau măcar de vinovăție pe chipul lui. Dar era doar oboseală și indiferență.

— Vlad, nu vezi cât suferă Lea? Nu vezi cât are nevoie Mara de tine?

— Maria, nu e treaba ta! — mi-a răspuns el rece. — Eu nu sunt făcut pentru asta. Am crezut că o să fie altfel… Dar nu pot.

În zilele următoare, Lea a început să se stingă puțin câte puțin. Nu mai ieșea din casă decât pentru cumpărături sau plimbări scurte cu Mara. Prietenii au început să dispară unul câte unul; nimeni nu știa ce să spună sau cum să ajute. Mama Leei suna zilnic din Focșani și o implora să vină acasă.

— Nu vreau să fiu o povară pentru nimeni… — îmi spunea Lea într-o seară târzie, când Mara plângea neconsolată și Vlad era iar plecat „cu băieții”.

Am încercat să o conving că nu e vina ei. Că uneori oamenii pur și simplu nu pot iubi cum ar trebui. Dar știam că vorbele mele nu-i alinau durerea.

Apoi a venit ziua când Vlad a plecat definitiv. A lăsat un bilet scurt pe frigider: „Nu pot trăi așa. Îmi pare rău.” Atât. Fără explicații, fără regrete.

Lea a stat o zi întreagă nemișcată pe canapea, cu Mara în brațe. Am venit la ea imediat ce am aflat și am găsit-o privind în gol, cu ochii uscați de atâta plâns.

— Ce fac acum, Maria? Cum îi explic Marei când va crește că tatăl ei a plecat? Cum îi spun că n-a vrut-o?

Nu am avut răspunsuri. Doar am ținut-o strâns în brațe și am plâns împreună.

Au trecut luni de atunci. Lea s-a mutat la Focșani cu mama ei și încearcă să-și refacă viața. Îmi scrie uneori mesaje scurte: „Mara a spus azi primul cuvânt.” „Am găsit un job part-time.” „Încerc să fiu bine.”

Dar știu că rana e încă acolo, adâncă și nevindecată.

Mă întreb adesea: câte femei ca Lea trăiesc aceeași dramă în tăcere? Cât de mult putem ierta sau accepta pentru dragostea unui copil? Și unde se termină sacrificiul și începe dreptul nostru la fericire?