Culegi ceea ce semeni: Povestea unei căsnicii încercate
„Nu mai suport să trăiesc așa!” am strigat, cu lacrimi în ochi, în timp ce Andrei își arunca privirea în altă parte, evitând să mă privească. Era o dimineață rece de noiembrie, iar în apartamentul nostru mic din București se simțea tensiunea ca un nor greu deasupra noastră. Discuția noastră despre bani devenise o rutină obositoare, dar astăzi părea să fie punctul culminant.
„Elena, te rog, nu mai dramatiza,” a spus el cu o voce calmă, dar rece. „Am spus că ne vom descurca. Oamenii pot trăi cu orez luni întregi.”
Am simțit cum furia îmi urcă în piept. „Orez? Asta e soluția ta? Să trăim ca niște pustnici? Andrei, avem doi copii care au nevoie de mai mult decât orez!”
El și-a trecut mâna prin părul deja ciufulit de atâtea nopți nedormite. „Știu, Elena, dar ce vrei să fac? Am pierdut jobul și nu e ușor să găsesc altceva acum.”
Am oftat adânc, încercând să-mi controlez emoțiile. „Poate că ar trebui să ne gândim la alte opțiuni. Poate că ar trebui să cerem ajutor de la părinții tăi.”
Andrei s-a întors brusc spre mine, cu ochii aprinși de furie. „Nu! Nu voi cere ajutorul lor! Știi bine că nu mă înțeleg cu ei.”
Am tăcut, simțind cum tăcerea dintre noi devenea din ce în ce mai apăsătoare. În adâncul sufletului meu, știam că nu era doar despre bani. Era despre mândrie, despre visurile noastre spulberate și despre cum viața ne-a aruncat într-o direcție pe care nu o anticipasem niciodată.
În acea seară, după ce copiii au adormit, am stat pe canapea cu o ceașcă de ceai în mâini, privind pe fereastră la luminile orașului. Andrei s-a așezat lângă mine, fără să spună nimic. Timp de câteva minute, am stat așa, în tăcere, fiecare pierdut în gândurile sale.
„Îți amintești când ne-am mutat aici?” am întrebat într-un final, încercând să sparg gheața.
El a zâmbit amar. „Da, eram atât de entuziasmați. Credeam că vom cuceri lumea.”
„Și acum?” am întrebat eu, cu vocea tremurândă.
„Acum… acum încercăm doar să supraviețuim.”
Am simțit cum lacrimile îmi inundă ochii din nou. „Andrei, nu vreau să trăim așa. Vreau să fim fericiți.”
El m-a privit cu o tristețe profundă în ochi. „Și eu vreau asta, Elena. Dar nu știu cum.”
În acea noapte, am adormit unul lângă celălalt, dar distanța dintre noi părea mai mare ca niciodată. M-am trezit devreme a doua zi dimineață și am decis că trebuie să fac ceva pentru a schimba situația.
Am început să caut joburi online și am aplicat pentru orice părea cât de cât potrivit. Am vorbit cu prietenii mei și le-am cerut sfaturi și ajutor. Încet-încet, lucrurile au început să se miște.
După câteva săptămâni de căutări intense și interviuri epuizante, am primit o ofertă de muncă la o firmă mică de publicitate. Salariul nu era mare, dar era un început.
Când i-am spus lui Andrei vestea bună, am văzut pentru prima dată după mult timp un zâmbet sincer pe fața lui. „Sunt atât de mândru de tine,” mi-a spus el, strângându-mă în brațe.
Am știut atunci că dragostea noastră avea încă o șansă. Culegi ceea ce semeni, mi-am spus în gând. Și poate că acum era timpul să semănăm speranță și iubire.
Dar oare vom reuși să ne regăsim drumul împreună? Aceasta este întrebarea care mă bântuie și mă face să mă întreb dacă dragostea poate cu adevărat să învingă toate obstacolele.