Când am ales să iubesc după inima mea: Povestea unei nunți împotriva așteptărilor

— Mihai, nu poți să faci asta! Nu poți să-i spui mamei mele că nu vrei sarmale la nuntă! vocea Ilincăi tremura, iar ochii ei mari, căprui, mă priveau cu disperare. Eram în bucătăria mică din apartamentul nostru din București, iar pe masă, printre foi de planificare și cataloage de rochii, trona o farfurie cu zacuscă rece.

— Ilinca, dar e nunta noastră! Nu vreau să simt că totul e pentru ei, nu pentru noi. Vreau să fie ceva ce ne reprezintă, nu doar o paradă de tradiții pe care nici măcar nu le înțelegem pe deplin.

Ea a oftat adânc și a lăsat capul în palme. Știam că nu e ușor pentru ea. Familia Ilincăi era genul acela de familie care încă mai credea că fata trebuie să asculte de părinți până la adânci bătrâneți. Tatăl ei, domnul Stoica, era un om sever, cu privire tăioasă și voce gravă. Mama ei, doamna Stoica, era o femeie blândă la suprafață, dar cu o voință de fier când venea vorba de „cum se face la noi”.

Totul a început când am anunțat data nunții. În loc de felicitări și îmbrățișări, am primit o listă lungă cu „așa trebuie”: biserica din satul lor natal, meniu tradițional cu sarmale și friptură de porc, muzică populară cu lăutari aduși din Teleorman și invitați pe care nici măcar nu-i cunoșteam. Eu și Ilinca visam la o ceremonie restrânsă, într-o grădină din București, cu prieteni apropiați și muzică jazz.

— Mihai, dacă nu acceptăm ce vor ei, o să mă dezmoștenească! a spus Ilinca într-o seară, cu lacrimi în ochi.

— Și dacă acceptăm totul, o să ne pierdem pe noi. Ce rost are să ne căsătorim dacă nu putem fi sinceri unul cu altul?

Am simțit cum între noi se ridică un zid invizibil. În fiecare zi apăreau noi tensiuni: lista invitaților era tot mai lungă, bugetul exploda, iar eu mă simțeam tot mai străin în propria poveste. Mama mea încerca să mă liniștească:

— Lasă-i pe ei să facă ce vor, Mihai. Tu să fii fericit lângă Ilinca.

Dar eu nu puteam să accept că fericirea noastră trebuie să fie sacrificată pe altarul convențiilor.

Într-o duminică am mers la masa de prânz la părinții Ilincăi. Atmosfera era tensionată încă de la intrare. Domnul Stoica m-a privit lung peste ochelari:

— Mihai, ai vorbit cu preotul? Să nu uităm că la noi în familie s-a făcut mereu cununia religioasă în sat.

— Domnule Stoica, noi ne-am gândit să facem ceremonia aici, în București. Avem mulți prieteni care nu pot ajunge până acolo…

— Nu se poate! La noi așa s-a făcut mereu! a izbucnit el.

Ilinca a încercat să intervină:

— Tata, e important și pentru noi… vrem ceva mai intim.

— Intim? Ce-i asta? Să vă fie rușine! Nunta e pentru familie!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am ieșit pe balcon să iau aer. De jos se auzea zgomotul tramvaielor și râsetele copiilor din parc. M-am întrebat atunci dacă nu cumva greșesc. Dacă dragostea noastră merita atâta luptă.

În acea seară am avut cea mai grea discuție cu Ilinca.

— Mihai, nu știu dacă pot să merg împotriva lor. Sunt părinții mei…

— Și eu sunt omul tău acum. Dacă nu putem fi sinceri acum, când vom putea?

Au urmat zile de tăcere și priviri furișe. Am dormit spate în spate, fiecare cufundat în propriile gânduri. La serviciu eram absent; colegii mă întrebau dacă sunt bolnav. Mama mea mi-a spus într-o zi:

— Mihai, tu trebuie să alegi: vrei o viață după chipul altora sau după sufletul tău?

Atunci am știut ce am de făcut.

Într-o seară ploioasă am luat-o pe Ilinca de mână și am mers la terasa unde ne-am întâlnit prima dată. Am comandat două ceaiuri și i-am spus:

— Ilinca, hai să fugim de toate astea. Să facem nunta noastră așa cum vrem noi. Să le spunem adevărul și să ne asumăm consecințele.

Ea m-a privit lung, apoi a zâmbit printre lacrimi:

— Ești sigur?

— Sunt sigur doar de tine.

A doua zi am mers împreună la părinții ei. Am intrat ținându-ne de mână. Domnul Stoica era deja nervos; doamna Stoica plângea încet.

— Vrem să vă spunem ceva important, am început eu. Nunta noastră va fi mică, aici în București. Nu vom avea lăutari sau sarmale. Vrem doar oamenii dragi nouă și muzica noastră preferată.

A urmat o liniște apăsătoare. Domnul Stoica a izbucnit:

— Atunci faceți cum vreți! Dar să nu veniți la mine după ajutor!

Ilinca a plâns toată noaptea. Dar dimineața s-a trezit mai ușoară ca niciodată.

Nunta noastră a fost simplă: într-o grădină micuță din Cotroceni, cu prieteni apropiați și jazz live. Mama Ilincăi a venit totuși, cu ochii roșii dar cu un zâmbet timid. Tatăl ei nu a venit deloc.

Au trecut doi ani de atunci. Relația cu părinții Ilincăi s-a vindecat încet-încet; domnul Stoica încă nu vorbește mult cu mine, dar uneori îl surprind zâmbind când o vede fericită pe fiica lui.

M-am întrebat adesea dacă am făcut bine sau rău. Dar privind-o pe Ilinca dimineața, când îmi zâmbește somnoroasă peste ceașca de cafea, știu că am ales corect.

Oare câți dintre noi trăim viețile altora doar ca să nu-i supărăm? Cât curaj ne trebuie ca să spunem „nu” chiar și celor pe care îi iubim cel mai mult?