Când dragostea doare mai tare decât bisturiul: Povestea mea despre trădare și regăsire

— Nu vreau să te rănesc, dar nu mai pot să mă prefac, a spus Radu, cu vocea tremurândă, în timp ce își scotea încet geaca. Îl priveam năucită, cu mâinile încă încleștate pe mânerul trollerului lui. Tocmai ajunsese acasă după operația de hernie, o intervenție minoră, dar pentru mine fusese trei zile de neliniște și rugăciuni. Îi pregătisem camera cu așternuturi curate, supa de pui fierbea pe foc, iar pe masă îl așteptau ziarele lui preferate. Mă gândeam că totul va reveni la normal, că vom râde de cât de mult m-am panicat pentru o nimica toată.

— Ce vrei să spui? am întrebat, simțind cum mi se strânge stomacul.

— M-am îndrăgostit de cineva. De o asistentă. Nu pot să mă întorc la viața pe care am avut-o până acum.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am rămas nemișcată, cu ochii în gol, încercând să procesez cuvintele lui. Radu, omul cu care împărțisem douăzeci de ani de viață, bune și rele, omul care mă ținuse de mână când am pierdut-o pe mama, care mă făcea să râd când nu mai aveam chef de nimic. Cum putea să-mi spună asta acum, când abia scăpase din spital?

— Ești serios? E vreo glumă proastă? am bâiguit.

— Nu e glumă. Îmi pare rău, dar nu mai pot. Am stat mult și m-am gândit acolo, în salon. Mi-am dat seama că nu mai sunt fericit. Că nu mai suntem fericiți.

M-am uitat la el ca la un străin. Parcă nici nu-i mai recunoșteam vocea. În minte îmi răsunau toate momentele noastre împreună: vacanțele la mare, serile târzii cu filme proaste și popcorn, certurile noastre mărunte despre cine spală vasele. Cum putea să arunce totul la gunoi pentru o femeie pe care o cunoștea de trei zile?

— Și ce vrei să faci acum? Să pleci? Să mă lași aici cu toate astea? am întrebat, arătând spre casa noastră plină de amintiri.

— Nu știu încă. Vreau doar să fiu sincer cu tine. Nu vreau să te mint.

Am izbucnit în plâns. Nu-mi mai păsa că mă vede slabă sau disperată. Simțeam că mă sufoc în propria mea casă. Am fugit în bucătărie și am început să spăl vasele mecanic, ca să nu aud gândurile care urlau în capul meu: „Nu e adevărat! Nu se poate!”.

În zilele următoare, am trăit ca într-o ceață groasă. Radu stătea mai mult pe telefon, trimitea mesaje pe ascuns și evita contactul vizual cu mine. Fata noastră, Irina, a simțit imediat că ceva nu e în regulă.

— Ce se întâmplă cu voi? De ce nu mai vorbiți? m-a întrebat într-o seară.

— Tatăl tău… are nevoie de timp să se gândească la niște lucruri importante, i-am răspuns evaziv, încercând să-mi ascund lacrimile.

Irina a început să plângă și ea. Avea doar șaisprezece ani și lumea ei era construită pe siguranța familiei noastre. M-a durut mai tare decât orice să văd cum suferința mea se răsfrânge asupra ei.

Într-o zi, am sunat-o pe sora mea, Lidia. Ea mereu fusese stâlpul meu în momentele grele.

— Nu pot să cred! Radu? După atâția ani? Ce naiba i-a venit? a exclamat ea furioasă.

— Nu știu… Poate e criza vârstei mijlocii… Poate eu am greșit cu ceva… Poate n-am fost destul de bună…

— Să nu-ți bagi prostii din astea în cap! El e cel care greșește! Tu ai făcut tot ce ai putut pentru familia asta!

Vorbele Lidiei m-au ajutat să nu mă prăbușesc complet. Dar nopțile erau cele mai grele. Stăteam întinsă pe partea mea de pat și ascultam respirația lui Radu, care dormea sau se prefăcea că doarme. Mă întrebam unde am greșit, ce a lipsit din viața noastră ca el să caute altceva.

Au trecut două săptămâni până când Radu a decis să plece. Și-a făcut bagajele într-o dimineață ploioasă de martie și mi-a spus că va sta o vreme la un prieten.

— Îmi pare rău… Poate într-o zi o să mă poți ierta…

Nu i-am răspuns nimic. L-am privit cum iese pe ușă și am simțit că fiecare pas al lui e o rană nouă în sufletul meu.

A urmat o perioadă cumplită: telefoane de la rude curioase, priviri compătimitoare la serviciu, întrebări fără răspuns din partea Irinei. Am mers la psiholog și am început să scriu într-un jurnal tot ce simțeam. Am descoperit că undeva, printre lacrimi și furie, există și o urmă de speranță: speranța că pot fi bine chiar și fără el.

După câteva luni, am început să ies din nou cu prietenele mele vechi. Am mers la teatru cu Lidia și am râs pentru prima dată după mult timp. Irina a început să vorbească mai deschis cu mine despre ce simte și încet-încet ne-am apropiat mai mult ca niciodată.

Radu m-a sunat după jumătate de an. Voia să ne vedem „ca doi oameni maturi”. Am acceptat întâlnirea doar ca să-i spun că nu-l mai aștept și că vreau să merg mai departe cu viața mea.

Acum, când privesc în urmă, încă mă doare trădarea lui Radu. Dar am descoperit că sunt mai puternică decât credeam și că pot construi o viață nouă pentru mine și pentru Irina.

Oare câte femei trec prin astfel de momente fără să spună nimănui? Oare cât curaj ne trebuie ca să ne ridicăm după ce lumea ni se prăbușește?