Când dragostea se măsoară în facturi: Povestea nunții noastre

— Nu pot să cred că ai spus asta, Ioana! Am strâns fiecare leu, am renunțat la concediu, la ieșiri, la tot ce ne făcea plăcere, doar ca să avem nunta asta. Și acum… acum trebuie să ne împrumutăm ca să plătim sala?

Vocea mea răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Ioana stătea în picioare, cu mâinile strânse la piept, ochii umezi și rochia de casă mototolită. Era pentru prima dată când nu mai găseam niciun răspuns în privirea ei.

— Marko, nu e vina mea. Mama și tata au zis că ne ajută, dar… uite, tata a rămas fără serviciu, iar mama abia mai poate lucra la croitorie. Nu mai avem de unde.

M-am prăbușit pe scaun, cu capul în mâini. Factura de la restaurant era pe masă, o sumă uriașă pentru noi: 14.300 de lei. Era mai mult decât câștigam amândoi într-o lună. Îmi venea să urlu, dar nu voiam să o rănesc pe Ioana mai mult decât era deja.

— Și ce facem acum? Anulăm totul? Le spunem tuturor că nu mai avem bani?

Ioana a început să plângă în hohote. Am simțit cum mi se rupe sufletul. Nu pentru bani, ci pentru că visul nostru se destrăma sub ochii noștri.

— Marko, nu vreau să renunț la noi… Dar nici nu vreau să ne certăm din cauza banilor. Poate… poate vorbim cu ai tăi?

Am râs amar. Părinții mei, Mariana și Ilie, abia își plăteau ratele la apartamentul din cartierul Dristor. Tata lucra la metrou, mama era pensionară pe caz de boală. Nu aveau nici ei de unde.

— Ai mei nu pot, știi bine asta. Și nici nu vreau să-i pun în situația asta.

A urmat o tăcere grea. În mintea mea se derulau toate certurile părinților mei despre bani, toate promisiunile pe care le făcusem că eu nu voi ajunge niciodată ca ei. Și totuși, iată-mă aici.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru liniștea noastră. În zilele următoare, fiecare discuție se transforma într-o ceartă mocnită. Ioana încerca să găsească soluții: „Putem reduce meniurile”, „Putem renunța la formație”, „Poate facem doar cununia civilă”. Eu simțeam că orice compromis era o trădare a visului nostru.

Într-o duminică, am mers la părinții ei, în apartamentul lor vechi din Rahova. Milena ne-a întâmpinat cu ochii roșii de plâns.

— Copii, îmi pare atât de rău… Am vrut să vă ajutăm, dar Dragoș nu mai primește salariu de trei luni. Abia avem pentru facturi.

Dragoș stătea la masă, cu privirea pierdută în ceașca de ceai.

— Marko, Ioana… Voi sunteți tineri, aveți toată viața înainte. Nu vă lăsați doborâți de un eveniment. O nuntă nu e totul.

Am simțit cum mă înfurii. Pentru ei era simplu să spună asta — ei avuseseră nunta lor, cu lăutari și petrecere mare la țară. Pentru noi era singura șansă să simțim că aparținem cuiva, că suntem o familie adevărată.

În drum spre casă, Ioana a tăcut tot timpul. Când am ajuns acasă, s-a trântit pe pat și a început să plângă din nou.

— Marko… dacă nu facem nunta asta acum, poate n-o vom mai face niciodată.

Am stat lângă ea și am ținut-o în brațe. Mi-am dat seama că nu mai contează sala sau meniurile sau banii. Contează doar ea.

A doua zi am sunat la restaurant și am cerut să reducem numărul invitaților la jumătate. Am renunțat la formație și am ales un DJ mai ieftin. Am vorbit cu prietenii apropiați și le-am spus adevărul: „Nu avem bani pentru o nuntă mare. Cine vrea să fie alături de noi, e binevenit.”

Unii au râs de noi. Alții ne-au încurajat. Până la urmă, am rămas cu 40 de invitați și o nuntă mică într-un salon modest din cartier.

În ziua nunții, Ioana era superbă într-o rochie simplă pe care mama ei o cususe din resturi de materiale. Eu aveam același costum pe care-l purtasem la absolvire. Ne-am jurat credință unul altuia cu lacrimi în ochi și cu inima plină de emoție.

La finalul serii, când am rămas singuri pe ringul de dans, Ioana mi-a șoptit:

— Știi ceva? Poate că așa trebuia să fie. Poate că dragostea noastră e mai puternică decât orice factură.

Am zâmbit printre lacrimi și am știut că are dreptate.

Acum, după câteva luni, încă plătim ratele pentru nunta noastră mică și simplă. Dar suntem împreună și asta contează cel mai mult.

Mă întreb uneori: câți dintre noi își sacrifică liniștea pentru aparențe? Cât valorează fericirea adevărată într-o lume în care totul se măsoară în bani?