Cum am încercat să opresc rudele nepoftite care apăreau la fiecare eveniment de familie

— Nu cred că iar au venit, șoptește mama, privind pe geam cu mâinile tremurânde. Zăpada scârțâie sub pașii grei ai lui unchiul Viorel, iar în urma lui, ca o umbră, mătușa Lenuța și verișoara Mirela. E Ajunul Crăciunului, iar eu, Sorina, simt cum mi se strânge stomacul. Nu am invitat pe nimeni în afară de bunici, dar iată-i din nou, cu sacoșe pline și fețe larg zâmbitoare, ca și cum ar fi fost așteptați cu brațele deschise.

— Sorina, deschide-le ușa! mă îndeamnă tata, oftând resemnat. Dar eu nu mai pot. De ani de zile, fiecare aniversare, fiecare sărbătoare sau chiar o simplă duminică liniștită e invadată de aceleași rude care nu întreabă niciodată dacă pot veni. Pur și simplu apar, cu povești interminabile și pretenții absurde.

Îmi amintesc prima dată când am simțit că nu mai suport. Era ziua mea de naștere, împlineam 18 ani. Plănuisem o petrecere mică, doar cu prietenii apropiați. Dar la ora șase fix, Viorel și Lenuța au sunat la ușă cu un tort de cofetărie și o sticlă de vin ieftin. Au intrat ca la ei acasă, au ocupat masa și au început să povestească despre necazurile lor cu vecinii. Prietenii mei s-au retras unul câte unul. La final am rămas doar eu și rudele mele nepoftite.

— Sorina, dragă, nu te supăra că am venit așa, dar știi că noi ținem la familie! a spus Lenuța cu un zâmbet fals.

Am zâmbit forțat și am strâns din dinți. De atunci, fiecare eveniment era umbrit de prezența lor. Mama încerca să le facă pe plac, tata se retrăgea în dormitor sub pretextul oboselii, iar eu mă simțeam tot mai străină în propria casă.

Într-o zi, după ce Mirela a răsturnat din greșeală supa pe covorul nou și a râs zgomotos de parcă ar fi fost ceva amuzant, am simțit că explodez.

— Nu se poate, mami! Nu mai vreau să vină! De ce nu le spui odată că nu sunt bineveniți?

Mama m-a privit lung, cu ochii umezi:

— Sorina, nu poți să faci asta. E rușine să-ți dai afară rudele. Ce o să zică lumea?

Dar lumea nu trăia cu noi. Lumea nu trebuia să strângă după fiecare vizită sau să suporte glumele răutăcioase ale lui Viorel despre cât de prost gătește mama sau cât de prost m-am tuns eu.

Am început să evit să organizez orice acasă. Prietenii mei mă întrebau mereu:

— De ce nu mai facem nimic la tine? Ce s-a întâmplat?

Nu aveam curajul să le spun adevărul. Mi-era rușine că nu pot pune limite propriei familii.

Într-o seară de vară, după ce Viorel a venit beat și a început să țipe la tata că nu știe să-și crească fata, am decis că trebuie să fac ceva. Am scris o scrisoare lungă în care le explicam cât de mult mă rănesc vizitele lor neanunțate și cât de mult îmi doresc ca familia noastră să aibă intimitate.

Am lăsat scrisoarea pe masa din sufragerie înainte de următoarea aniversare. Când au venit, am refuzat să le deschid ușa. Am stat în camera mea cu inima bătând nebunește și lacrimile curgând pe obraji.

A doua zi, mama a găsit scrisoarea și a citit-o cu voce tare la masă:

— „Vreau să știți că vă iubesc ca familie, dar vizitele voastre neanunțate mă obosesc și mă fac să mă simt invadată. Vreau să avem relații frumoase, dar am nevoie de spațiu.”

Tata a tăcut mult timp. Apoi a spus:

— Poate are dreptate fata. Poate ar trebui să le spunem să anunțe înainte să vină.

Mama s-a supărat:

— O să creadă lumea că suntem niște nesimțiți! Cum să faci asta rudelor tale?

Dar tata m-a susținut pentru prima dată:

— Mai bine niște nesimțiți decât niște sclavi în propria casă.

A urmat o perioadă grea. Viorel a sunat furios:

— Cum adică nu mai suntem bineveniți? Noi suntem familie! Asta e recunoștința voastră?

Mirela mi-a trimis mesaje pline de reproșuri:

— Să nu uiți că la greu tot noi o să fim lângă tine!

Dar pentru prima dată am simțit că respir. Casa noastră era liniștită. Mama încă oftează când trece pe lângă telefon și vede că nu mai sună nimeni duminica dimineața. Dar eu știu că am făcut ce trebuia.

Acum, după ani în care am trăit cu frica de a spune „nu”, mă întreb: oare câți dintre noi trăim vieți dictate de rușinea față de rude? Oare câți avem curajul să ne apărăm liniștea? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?