„De ce ai nevoie de o soție bolnavă?” – Povestea unei nurori și a soacrei sale din România

— Radu, nu vezi că te tragi la fund? O să-ți pierzi viața lângă ea! De ce ai nevoie de o soție bolnavă?

Cuvintele soacrei mele, doamna Viorica, au căzut ca un trăsnet în bucătăria mică, cu miros de cafea arsă și pâine prăjită. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile tremurânde, încercând să-mi ascund lacrimile. Radu, soțul meu, a rămas nemișcat, cu privirea în gol. Parcă nu mai era bărbatul care mă ținea de mână la spital, care-mi promitea că vom trece împreună peste orice.

— Mamă, te rog… Nu mai spune asta. Irina are nevoie de mine acum mai mult ca oricând.

— Și tu? Tu nu ai nevoie de nimeni? Ai doar 34 de ani! Ce viitor ai cu o femeie care abia se mai ține pe picioare?

Am simțit cum mă sufoc. M-am retras în dormitor, unde am închis ușa încet, să nu se audă plânsul meu. M-am uitat la mâinile mele slabe, la picioarele care uneori refuzau să mă asculte. Înainte de boală eram alt om: alergam dimineața prin parc, râdeam cu prietenele la terasă, visam la copii și vacanțe la mare. Acum, fiecare zi era o luptă cu propriul corp și cu privirile celor din jur.

Mama mea fusese mereu mândră de mine. Îmi spunea că sunt puternică, că pot orice. Dar când i-am spus despre diagnostic, a tăcut mult timp la telefon. Apoi a venit la mine cu o pungă de portocale și mi-a spus doar atât:

— O să fie greu, fată… Dar trebuie să fii tare.

Nu știam cât de tare trebuia să fiu. Boala nu era singurul meu dușman. În fiecare zi simțeam cum Viorica mă privește ca pe o povară. Îi vedeam ochii când mă ajuta să urc scările sau când îi ceream lui Radu să mă ducă la medic. Șoptea cu vecina de la doi despre „nenorocirea” care s-a abătut peste familia lor.

Într-o seară, după ce Radu a venit târziu de la serviciu, l-am întrebat:

— Tu chiar crezi că nu mai sunt bună de nimic?

S-a uitat la mine lung, cu ochii umezi:

— Nu spune asta niciodată. Te iubesc, Irina. Dar… e greu. Nu știu cum să te ajut.

Am simțit că mă prăbușesc. Nu voiam milă. Voiam doar să fiu văzută ca femeia care am fost odată. Seara aceea a fost începutul unei tăceri apăsătoare între noi. Radu devenea tot mai absent, iar Viorica tot mai prezentă. Îmi lăsa bilețele pe masă: „Nu uita să iei medicamentele”, „Ai vărsat supa pe aragaz”, „Poate ar trebui să te odihnești mai mult”. Fiecare cuvânt era o acuză mascată.

Într-o dimineață, când încercam să cobor scările spre piață, am alunecat și m-am lovit rău la genunchi. Viorica a venit alergând:

— Vezi? Nu poți nici să mergi singură! Ce o să facem cu tine?

Am izbucnit:

— Dacă vă încurc atât de tare, spuneți-mi! Poate ar fi mai bine să plec!

Radu a venit acasă și m-a găsit plângând pe canapea. A încercat să mă liniștească, dar nu mai puteam să-l ascult. În acea noapte am visat că fug printr-un câmp de floarea-soarelui, dar picioarele nu mă ascultau și toți râdeau de mine.

Au trecut luni în care am simțit că mă sting încet. Prietenii au început să mă evite; nu știau ce să spună sau cum să se poarte cu mine. Mama venea rar — îi era greu să mă vadă așa. Singura mea alinare era jurnalul în care scriam în fiecare seară: „Astăzi am reușit să merg singură până la farmacie.” „Astăzi nu am plâns.”

Într-o zi, am găsit curajul să-i spun lui Radu:

— Dacă vrei să pleci, pleacă. Nu vreau să-ți distrug viața.

A stat mult timp pe gânduri. Apoi mi-a spus:

— Nu vreau să plec. Dar nici nu știu cum să trăiesc așa.

Am simțit că pierd totul: sănătatea, dragostea lui, respectul celor din jur. M-am întrebat dacă boala mea mă face nedemnă de iubire sau dacă oamenii din jurul meu sunt cei care nu pot iubi necondiționat.

Într-o seară ploioasă, când Viorica a venit iar cu vorbele ei tăioase — „Poate ar trebui să te gândești la divorț, pentru binele lui Radu” — am izbucnit:

— Pentru binele lui? Sau pentru liniștea dumneavoastră? Eu încă sunt aici! Eu încă lupt!

A tăcut pentru prima dată. Poate pentru că mi-a văzut furia sau poate pentru că a înțeles cât doare respingerea.

Acum stau singură în camera mea și mă gândesc: oare câți oameni bolnavi trec prin aceeași umilință? Oare chiar boala ne face inutili sau lipsa de empatie a celor dragi? Merită dragostea noastră să fie pusă la încercare doar pentru că viața ne-a dat o palmă?

Poate că nu voi mai fi niciodată femeia care am fost odată. Dar încă sunt aici și încă iubesc. Oare câți dintre voi ați putea iubi un om bolnav fără teamă sau rușine?