Două fețe ale adevărului: Când gemenii au schimbat totul

— Nu se poate, Leontina! Cum să fie ai noștri? — vocea soacrei mele, Marioara, a tăiat aerul din salonul de la Maternitatea din Fălticeni ca un cuțit.

Mă uitam la cei doi copii din pătuțuri, cu ochii în lacrimi și inima strânsă. Radu avea pielea albă ca laptele și ochii verzi, iar Daria era brunetă, cu pielea măslinie și ochii negri ca tăciunele. Amândoi plângeau, dar plânsul lor era diferit, ca două chemări din lumi paralele. Soțul meu, Viorel, stătea cu spatele la mine, privind pe geam, tăcut și încordat.

— Ce-ai făcut, Leontina? — a șoptit el, fără să se întoarcă.

Mi-am simțit obrajii arzând de rușine și furie. Nu știam ce să spun. Nu aveam nicio explicație. În mintea mea, totul era un vârtej: analizele din sarcină fuseseră normale, nu avusesem nicio aventură, nu aveam nimic de ascuns. Dar privirile tuturor mă acuzau deja.

A doua zi, când am ajuns acasă, satul era deja în fierbere. Vecina de peste drum, tanti Florica, șușotea cu nevasta preotului la poartă:

— Ai auzit? Leontina a făcut gemeni de culori diferite! Cine știe ce-a făcut la oraș…

Am simțit cum mi se taie picioarele. Mama m-a întâmpinat cu o îmbrățișare stângace, dar tata nici măcar nu m-a privit. În casă plutea o tăcere grea, spartă doar de plânsul copiilor.

În zilele următoare, Viorel a început să vină tot mai târziu acasă. Nu mai vorbea cu mine decât monosilabic. Într-o seară, l-am auzit vorbind la telefon cu fratele lui:

— Nu știu ce să cred… Poate nu-s ai mei amândoi… Poate niciunul…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am vrut să țip, să-i spun că nu am greșit cu nimic, dar vocea mi s-a blocat în gât. M-am dus la copii și i-am strâns la piept. Radu s-a liniștit imediat, dar Daria a continuat să plângă. M-am întrebat dacă simte și ea toată tensiunea din jur.

Într-o zi, Marioara a venit hotărâtă la noi:

— Să faci test ADN! Să știm odată adevărul!

Am izbucnit în plâns:

— Mamă Marioara, eu nu am nimic de ascuns! Dar dacă asta vă liniștește…

Am făcut testele. Au urmat două săptămâni de iad. Satul mă ocolea ca pe o ciumată. La magazinul din centru, vânzătoarea mi-a dat restul fără să mă privească. Copiii altora nu mai veneau la poartă să se joace cu ai mei.

Într-o noapte, Viorel s-a așezat lângă mine în pat și a spus încet:

— Dacă testul arată că nu sunt ai mei… plec. Nu pot trăi cu rușinea asta.

L-am privit lung:

— Și dacă sunt ai tăi? O să-i iubești la fel?

A tăcut. Știam răspunsul.

Rezultatul testului a venit într-o zi ploioasă de aprilie. Doctorul ne-a chemat la cabinet:

— Sunt amândoi copiii dumneavoastră biologici. Fenomen rar, dar posibil: gemeni dizigoți cu trăsături foarte diferite.

Viorel a rămas mut. Marioara a început să plângă și să-și ceară iertare:

— Iartă-mă, Leontina… Satul ne-a întors mințile…

Dar răul fusese făcut. Oamenii nu s-au oprit din bârfe. Unii spuneau că doctorii au greșit testul, alții că „unde-i fum, e și foc”. Copiii au crescut sub privirile curioase și uneori răutăcioase ale vecinilor.

Radu era mereu lăudat pentru ochii lui verzi și pielea albă: „Ce băiat frumos!” Daria era întrebată mereu dacă e „adoptată” sau „de unde are culoarea asta”. Am văzut cum începe să se închidă în ea însăși.

Într-o zi, când avea șapte ani, Daria m-a întrebat:

— Mamă, de ce nu semăn cu tine? De ce lumea mă privește ciudat?

Am luat-o în brațe și i-am spus povestea nașterii lor. Am plâns amândouă. Radu ne-a auzit și a venit lângă noi:

— Eu o iubesc pe Daria! E sora mea!

Atunci am realizat că iubirea dintre ei era mai puternică decât orice prejudecată.

Cu timpul, Viorel a început să-și accepte copiii așa cum sunt. Dar satul… satul nu uită ușor. Încercăm să ne vedem de viață, dar rana rămâne.

Mă întreb adesea: oare cât de mult contează sângele și culoarea pielii într-o familie? Cât de mult ne lăsăm conduși de gura lumii? Voi ce ați fi făcut în locul meu?