Falii în Fericire: Povestea mea între Dragoste și Renunțare

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc așa! vocea Irinei răsună ca un tunet într-o seară de noiembrie, când ploaia bătea în geamurile apartamentului nostru din Drumul Taberei. Mă uitam la ea, cu mâinile tremurânde pe cana de ceai, încercând să găsesc cuvintele potrivite. Dar nu le aveam. Nu le mai aveam de mult.

Aveam treizeci și cinci de ani și, până nu demult, credeam că viața mea e una liniștită, chiar dacă nu perfectă. Aveam un job stabil la o firmă de IT, o fiică minunată, Ana-Maria, și o soție pe care o iubeam cândva cu toată ființa mea. Dar ceva se rupsese între noi. Poate rutina, poate oboseala, poate faptul că nu mai știam să ne ascultăm unul pe celălalt.

— Ce vrei să spui? am întrebat-o încet, de parcă fiecare cuvânt ar fi putut declanșa o explozie.

— Vreau să spun că nu mai sunt fericită. Că mă simt singură lângă tine. Că nu mai știu cine suntem noi doi împreună.

Am simțit cum mă scufund. M-am gândit la toate serile în care veneam târziu acasă, la mesele tăcute, la privirile goale pe care ni le aruncam peste capetele copiilor noștri. La certurile mici care se adunau ca niște picături de ploaie într-un pahar deja plin.

— Și ce vrei să facem? am întrebat-o, cu vocea aproape stinsă.

Irina s-a ridicat brusc și a început să plângă. — Nu știu! Poate ar trebui să ne despărțim. Poate ar trebui să ne dăm o șansă să fim fericiți separat.

Cuvintele ei m-au lovit ca un pumn în stomac. Am simțit cum tot ce construisem împreună se prăbușește sub greutatea adevărului. Am vrut să-i spun că o iubesc, că nu pot trăi fără ea, dar m-am oprit. Pentru că nu mai eram sigur că era adevărat.

În zilele care au urmat, am mers la serviciu ca un robot. Colegii mei, Radu și Mihaela, au observat că sunt absent. — Vlad, ești bine? m-a întrebat Radu într-o pauză de cafea.

— Nu prea… acasă e greu. Parcă nu mai găsesc drumul spre Irina.

Mihaela a oftat. — Știi, părinții mei s-au despărțit când eram mică. A fost greu la început, dar apoi am înțeles că uneori e mai bine să fii separat decât să trăiești într-o minciună.

M-am gândit mult la vorbele ei. Seara, când Ana-Maria venea la mine cu caietul de teme și mă întreba dacă pot s-o ajut la matematică, simțeam cum mă sfâșie vinovăția. Ce-i voi spune dacă ne despărțim? Cum îi voi explica că familia noastră nu mai există?

Într-o noapte, după ce Irina adormise pe canapea, am rămas singur în bucătărie, cu un pahar de vin ieftin și gândurile mele negre. Am început să scriu o scrisoare pe care nu i-am dat-o niciodată:

„Irina,
Nu știu unde am greșit. Poate atunci când am început să pun serviciul pe primul loc. Poate atunci când am uitat să te întreb cum te simți sau când am crezut că totul va fi bine doar pentru că suntem împreună. Mi-e frică să plec și mi-e frică să rămân. Mi-e frică pentru Ana-Maria. Mi-e frică pentru mine.”

Am rupt scrisoarea și am aruncat-o la gunoi. A doua zi dimineață, Irina m-a privit lung peste ceașca de cafea.

— Vlad, trebuie să luăm o decizie. Nu putem continua așa doar pentru copil sau din obișnuință.

— Știu… Dar mi-e teamă că o să regretăm amândoi.

— Poate că da. Dar poate că regretăm deja tot ce trăim acum.

Am decis să mergem la consiliere de cuplu. Doamna psiholog, doamna Popescu, ne-a ascultat răbdătoare timp de câteva ședințe. Ne-a pus întrebări incomode: „Când v-ați simțit ultima dată aproape unul de celălalt? Ce vă doriți cu adevărat? Sunteți dispuși să luptați pentru relația voastră sau doar vă agățați de trecut?”

La început am încercat să reparăm lucrurile: am ieșit împreună la film, am mers într-un weekend la munte cu Ana-Maria. Dar totul părea forțat, ca un spectacol pentru ceilalți.

Într-o seară, după ce Ana-Maria a adormit, Irina mi-a spus:

— Vlad, cred că trebuie să avem curajul să ne eliberăm unul pe celălalt.

Am plâns amândoi în tăcere. Am simțit cum se rupe ceva în mine, dar și cum se deschide o ușă spre ceva nou — poate spre liniște sau măcar spre sinceritate.

Despărțirea a fost grea. Părinții mei m-au judecat aspru: — Cum poți să-ți lași familia? Ce exemplu îi dai fetei tale?

Prietenii mei au reacționat diferit: unii m-au susținut, alții m-au evitat ca și cum divorțul ar fi contagios.

Ana-Maria a suferit cel mai mult. În primele luni după ce m-am mutat într-o garsonieră mică din Militari, mă întreba mereu: — Tati, când vii acasă?

Îi răspundeam mereu cu lacrimi în ochi: — Acasă e oriunde suntem împreună, iubita mea.

Au trecut doi ani de atunci. Încerc să fiu un tată bun și un om mai sincer cu mine însumi. Irina are acum pe altcineva și pare fericită. Eu încă mă caut pe mine printre ruinele unei vieți pe care am crezut-o indestructibilă.

Mă întreb adesea: oare e mai bine să rămâi din frică sau să pleci din dragoste pentru tine însuți? Și dacă fericirea nu e decât curajul de a-ți recunoaște adevărul?