Între două lumi: Povestea mea dintr-un sat uitat de lume

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să stau aici, să văd cum totul se duce de râpă și nimeni nu face nimic! am izbucnit într-o seară de iarnă, când vântul bătea crunt peste acoperișul casei noastre vechi din satul Călugăreni. Mama, cu mâinile crăpate de muncă și ochii obosiți, s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi spus că vreau să plec pe lună.

— Și unde vrei să te duci, Ilinca? La oraș? Crezi că acolo curge lapte și miere? Aici e casa ta, aici ai rădăcini, a șoptit ea, încercând să-și ascundă lacrimile.

Aveam 19 ani și simțeam că mă sufoc. Tatăl meu, Vasile, era bolnav de inimă și nu mai putea lucra pământul ca înainte. Fratele meu mai mic, Radu, abia începuse liceul la oraș și venea acasă doar în weekenduri. Eu rămăsesem să am grijă de gospodărie, de animale, de mama care se încăpățâna să nu ceară ajutor nimănui. În fiecare dimineață, mă trezeam cu gândul că poate azi va fi altfel, dar totul se repeta la nesfârșit: mulgeam vaca, hrăneam găinile, mergeam la fântână după apă, apoi la câmp, la cartofi.

Seara, când mă întorceam acasă, mă uitam la mâinile mele murdare și mă întrebam dacă asta e tot ce merit. Prietenele mele din sat, Maria și Lenuța, vorbeau mereu despre băieți, despre nuntă, despre cum o să-și crească copiii aici, în sat, ca și părinții lor. Eu visam la altceva. Voiam să merg la facultate, să văd lumea, să am o viață a mea, nu una dictată de nevoi și tradiții.

Într-o zi, la magazinul din sat, l-am întâlnit pe Sorin. Era cu doi ani mai mare ca mine, lucra la oraș, la o firmă de construcții, și venea acasă doar în weekenduri. Avea mâinile bătătorite, dar ochii îi străluceau de speranță.

— Ilinca, de ce nu vii și tu la oraș? Poate găsești ceva de lucru, poate te înscrii la o școală, mi-a spus el într-o zi, când ne-am întâlnit pe uliță.

— Nu pot să-i las pe ai mei, Sorin. Cine să aibă grijă de ei? Cine să muncească pământul?

— O să te prindă bătrânețea aici, Ilinca. Și o să regreți că n-ai încercat măcar, a zis el, cu o tristețe pe care am simțit-o ca o lovitură în piept.

În acea seară, am stat mult timp pe prispă, privind stelele. Mama a venit lângă mine, și-a pus mâna pe umărul meu și a oftat.

— Știu că nu-ți e ușor. Și eu am visat când eram de vârsta ta. Dar viața nu ne-a lăsat să alegem. Poate tu o să ai norocul ăsta, mi-a spus ea, cu voce stinsă.

A doua zi, am găsit o scrisoare de la Radu. Scria că îi e greu la liceu, că se simte singur, că profesorii râd de accentul lui moldovenesc. Am plâns citind rândurile lui. Mi-am dat seama că nu doar eu sufăr, ci toți ai mei. Satul nostru era ca o cușcă din care nimeni nu putea să iasă fără să lase ceva în urmă.

Într-o duminică, la biserică, preotul a ținut o predică despre răbdare și sacrificiu. Toată lumea asculta cu capul plecat, dar eu simțeam că mă sufoc. După slujbă, m-am dus la cimitir, la mormântul bunicii. Am stat acolo, printre crucile vechi, și am vorbit cu ea în gând:

— Bunico, tu ce-ai fi făcut? Ai fi plecat sau ai fi rămas?

În săptămânile care au urmat, am început să mă cert tot mai des cu mama. Ea voia să mă mărit cu un băiat din sat, Ion, care avea pământ și casă. Eu nu-l iubeam. Îl vedeam ca pe încă o povară, încă o ușă închisă.

— Ilinca, nu poți să visezi la nesfârșit! Viața e grea, trebuie să fii practică, îmi spunea mama, cu voce aspră.

— Dar dacă nu vreau să fiu ca tine? Dacă vreau să fiu altfel?

Într-o zi, Sorin mi-a propus să fugim împreună la oraș. Să închiriem o garsonieră, să muncim, să încercăm să ne facem un rost. Am stat toată noaptea și m-am gândit. Mă simțeam vinovată față de ai mei, dar și față de mine însămi. Dacă rămâneam, îmi sacrificam viața. Dacă plecam, îi lăsam pe ai mei fără ajutor.

În dimineața aceea, am privit răsăritul peste dealuri și am simțit că trebuie să aleg. Am mers la mama și i-am spus:

— Mamă, trebuie să plec. Nu pot să trăiesc cu gândul că n-am încercat. O să vă ajut cât pot, o să trimit bani, dar trebuie să-mi trăiesc viața.

Mama a plâns. Tata nu a zis nimic, doar s-a uitat la mine cu ochii lui blânzi, plini de tristețe. Radu mi-a scris că mă înțelege, că și el vrea să plece cândva.

Am plecat cu Sorin la oraș. Primele luni au fost grele. Am lucrat la o brutărie, apoi ca vânzătoare la un magazin. Seara, plângeam de dor, de oboseală, de vină. Dar încet-încet, am început să mă obișnuiesc. Am dat admitere la o școală postliceală și am început să visez din nou.

Acum, după doi ani, mă întorc acasă doar de sărbători. Satul e tot același, dar eu nu mai sunt aceeași. Mama a îmbătrânit, tata e tot mai bolnav, Radu a terminat liceul și vrea să plece în străinătate. Simt că am pierdut ceva, dar am câștigat altceva. Poate curajul de a fi eu însămi.

Mă întreb adesea: oare am făcut bine? Oare sacrificiul meu a meritat? Voi ce ați fi făcut în locul meu? Ați fi rămas sau ați fi plecat? Poate răspunsul nu e niciodată simplu, dar cred că fiecare dintre noi are dreptul să-și caute fericirea, chiar dacă drumul e plin de lacrimi și regrete.