Între două lumi: Să rămân sau să plec?

— Vlad, iar ai uitat să iei lapte! Copilul plânge de o oră și nu mai am nimic în frigider!
Vocea mea răsună ascuțit în bucătăria mică, luminată doar de becul palid de deasupra chiuvetei. Vlad stă în ușă, ud leoarcă, cu servieta atârnându-i din mână. Ochii lui, altădată calzi, sunt acum goi și obosiți.
— Irina, am avut o zi groaznică la birou. Șeful mi-a dat încă un proiect. Nu mai pot, nu mai țin minte nimic…
Îl privesc și simt cum furia se amestecă cu mila. Nu mai știu când am început să fim doi străini sub același acoperiș. Copiii dorm în camera lor, iar liniștea casei e spartă doar de suspinul micuței Ana, care iar are febră.

M-am căsătorit cu Vlad acum șapte ani, pe când eram amândoi plini de visuri și promisiuni. El lucra la o firmă de construcții, eu predam la grădiniță. Ne-am dorit copii, o casă mică la marginea Bucureștiului și seri liniștite împreună. Dar viața nu ne-a întrebat dacă suntem pregătiți pentru tot ce avea să urmeze.

După ce s-a născut Andrei, primul nostru băiat, Vlad a început să stea tot mai mult la serviciu. Eu am rămas acasă, cu scutece, biberoane și nopți nedormite. Când a venit pe lume Ana, totul s-a complicat: ea s-a născut prematur și a avut mereu probleme de sănătate. Am alergat prin spitale, am stat nopți întregi la capul ei, iar Vlad era tot mai absent.

— Nu vezi că nu mai suntem o familie? îi spun într-o seară, când încercăm să mâncăm împreună.
— Ce vrei să fac? Să renunț la serviciu? Cine plătește ratele?
— Nu vreau să renunți! Vreau doar să fii aici! Să mă ajuți! Să nu mă simt singură!

Vocea mi se frânge și lacrimile îmi curg pe obraji. Vlad oftează și se ridică de la masă fără să spună nimic. Ușa dormitorului se închide încet în urma lui.

Într-o zi, după ce Ana face din nou febră mare și trebuie să mergem la spital, îl sun pe Vlad disperată.
— Nu pot să vin acum! Am ședință cu directorul!
— Vlad, copilul nostru e bolnav! Nu înțelegi?
— Irina, nu pot! Descurcă-te!

În acea clipă simt că ceva se rupe definitiv în mine. Încep să mă gândesc serios la divorț. Mă uit la copiii mei adormiți în salonul de spital și mă întreb dacă nu ar fi mai bine pentru toți să pun capăt acestei agonii.

Mama mea mă sună în fiecare zi.
— Irina, nu te grăbi! Toate cuplurile trec prin greutăți. Gândește-te la copii!
Dar prietena mea cea mai bună, Simona, mă sfătuiește altfel:
— Dacă nu ești fericită, pleacă! Nu te sacrifica pe altarul unei căsnicii care te face praf!

Mă simt prinsă între două lumi: una a datoriilor față de familie și copii, alta a nevoii mele de liniște și iubire. Într-o noapte, după ce Ana adoarme greu, îl găsesc pe Vlad în sufragerie, cu capul în mâini.
— Irina… îmi pare rău. Știu că te-am lăsat singură. Dar nu mai știu cum să fiu altfel. M-am pierdut pe mine însumi.

Îl privesc lung. Îmi dau seama că nu doar eu sufăr. Și el e prizonierul propriilor temeri și neputințe.
— Poate ar trebui să mergem la un consilier… Să încercăm măcar pentru copii.
Vlad dă din cap încet.
— Da… dar dacă nu mai putem fi noi?

Începem terapia de cuplu. Primele ședințe sunt un chin: ne certăm, plângem, ne reproșăm ani întregi de frustrări nespuse. Dar încet-încet învățăm să ne ascultăm din nou. Seara, după ce copiii adorm, stăm împreună pe canapea și vorbim despre visele noastre uitate.

Nu e ușor. Sunt zile când vreau să fug de tot. Sunt zile când îl urăsc pentru indiferența lui și mă urăsc pe mine pentru slăbiciune. Dar sunt și zile când îl văd jucându-se cu Andrei sau ținând-o pe Ana în brațe și simt că poate mai avem o șansă.

Familia lui Vlad nu mă ajută deloc:
— E vina ta! Femeia trebuie să țină casa! îi aud mereu pe socrii mei.
Mă doare nedreptatea lor, dar încerc să nu le dau importanță.

După un an de terapie, lucrurile nu sunt perfecte, dar suntem încă împreună. Am învățat să cer ajutorul atunci când nu mai pot. Vlad încearcă să vină mai devreme acasă. Încercăm să găsim timp doar pentru noi doi — chiar dacă e vorba doar de o cafea băută împreună dimineața.

Dar întrebarea rămâne: merită să lupți pentru o căsnicie care te-a rănit atât? Sau e mai bine să pleci și să-ți cauți fericirea singură?

Uneori mă uit la copiii mei și mă gândesc: oare sacrificiul meu îi va ajuta sau îi va răni mai tare? Oare dragostea poate renaște din cenușa atâtor dezamăgiri?

Voi ce ați face în locul meu? Să rămâi pentru familie sau să pleci pentru tine însuți?