„Nu ești o gospodină bună” – Cuvintele care mi-au schimbat viața

— Nu ești o gospodină bună, Irina. Așa mi-a spus Radu, cu vocea lui rece, după ce a ieșit din bucătărie, unde tocmai terminase o convorbire la telefon cu mama lui. Am simțit cum mi se strânge stomacul, ca și cum cineva ar fi tras brusc de o sfoară invizibilă în jurul inimii mele. M-am uitat la el, încercând să-mi dau seama dacă glumește, dar privirea lui era serioasă, aproape acuzatoare.

— Ce vrei să spui cu asta? am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul, deși simțeam cum îmi tremură vocea.

— Mama zice că nu gătești destul de des, că nu e mereu ordine, că nu te ocupi de casă așa cum ar trebui. Și, sincer, are dreptate. Uite-te și tu cum arată sufrageria, a continuat el, aruncând o privire dezaprobatoare spre jucăriile copiilor împrăștiate pe covor.

În acel moment, am simțit că tot ce am făcut până atunci nu a contat. Zilele în care mă trezeam la 6 dimineața să pregătesc pachețelul pentru copii, serile în care adormeam cu capul pe masă, încercând să termin de călcat hainele, orele petrecute între serviciu, teme și cumpărături. Toate păreau să se topească în fața acelui singur reproș, venit nu doar de la el, ci și de la mama lui, care nu pierdea nicio ocazie să-mi amintească, subtil sau direct, că nu sunt „ca ea”.

— Poate ar trebui să te consulți mai des cu mama, să înveți de la ea, a adăugat Radu, fără să-și dea seama cât de tare mă rănea.

Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi, dar nu voiam să-i dau satisfacția să mă vadă plângând. Am ieșit pe balcon, încercând să-mi adun gândurile. M-am uitat la blocurile gri din jur, la lumina slabă a unui bec de pe scară, și m-am întrebat: când am ajuns să nu mai fiu de ajuns? Când a devenit tot ce fac insuficient?

În zilele care au urmat, atmosfera din casă s-a schimbat. Radu era tot mai distant, iar eu mă simțeam tot mai mică. Mama lui, doamna Maria, mă suna aproape zilnic, cu sfaturi și observații care mă făceau să mă simt ca o elevă corigentă. „Irina, ai încercat să faci sarmale după rețeta mea? Copiii trebuie să mănânce sănătos, nu pizza congelată.” Sau: „Am trecut pe la voi și am văzut că nu era aspirat. Să nu te superi, dar așa nu se face.”

Într-o seară, după ce am pus copiii la culcare, am încercat să vorbesc cu Radu.

— Radu, simt că nu mai pot. Oricât aș face, nu e niciodată destul. Tu nu vezi cât mă străduiesc?

— Nu e vorba doar de străduință, Irina. E vorba să fii femeie în casă, să ai grijă de familie. Mama a avut trei copii și totul era mereu pus la punct. Tu ai doi și parcă totul e pe dos.

Cuvintele lui au căzut ca un verdict. Am simțit cum mă sufoc. Am început să mă întreb dacă nu cumva chiar eu sunt problema. Poate nu sunt făcută să fiu soție, mamă, gospodină. Poate nu sunt destul de bună pentru familia asta.

Într-o zi, am primit un mesaj de la prietena mea, Simona: „Hai la o cafea, trebuie să vorbim.” Am acceptat, deși nu aveam chef de nimic. Ne-am întâlnit într-o cafenea mică, unde mirosea a scorțișoară și a prăjituri proaspete. Simona m-a privit atent, apoi a spus:

— Irina, ce se întâmplă cu tine? Nu te-am văzut niciodată așa de tristă.

Am izbucnit în plâns. I-am povestit totul, de la reproșurile lui Radu până la presiunea constantă a soacrei. Simona m-a ascultat fără să mă întrerupă, apoi mi-a spus:

— Irina, nu ești singura. Și eu am trecut prin asta. La început, am încercat să fiu perfectă, să nu-i supăr pe ai lui, să fac totul ca la carte. Dar am ajuns să nu mă mai recunosc. La un moment dat, trebuie să alegi: trăiești pentru tine sau pentru așteptările altora?

Cuvintele ei m-au pus pe gânduri. În acea seară, m-am uitat în oglindă și am văzut o femeie obosită, cu cearcăne adânci și ochi triști. Unde era Irina care râdea, care visa, care avea planuri? Unde dispăruse fata care credea că dragostea poate învinge orice?

Am început să citesc despre sindromul „soției perfecte”, despre cum femeile ajung să se piardă pe ele însele încercând să mulțumească pe toată lumea. Am început să vorbesc cu alte femei, să le ascult poveștile. Toate aveau ceva în comun: sacrificiul de sine, tăcerea, rușinea de a nu fi „destul”.

Într-o zi, am decis să vorbesc deschis cu Radu. Am așteptat să adoarmă copiii, apoi am intrat în dormitor, unde el citea știrile pe telefon.

— Radu, trebuie să vorbim. Nu mai pot trăi așa. Simt că mă pierd pe mine. Nu pot fi ca mama ta și nici nu vreau. Sunt Irina, nu Maria. Dacă nu poți să mă accepți așa cum sunt, atunci poate că nu mai are rost să continuăm.

Radu a ridicat privirea, surprins. Nu cred că se aștepta să mă vadă atât de hotărâtă. Pentru prima dată, am văzut în ochii lui o urmă de teamă.

— Irina, nu vreau să te pierd. Dar nici nu știu cum să facem să fie bine. Mama doar vrea ce e mai bun pentru noi.

— Nu, Radu. Mama vrea ce e mai bun pentru ea, nu pentru noi. Eu vreau să fim o familie, nu o copie a trecutului. Vreau să fim noi, cu bune și rele, nu să trăim după regulile altora.

A urmat o tăcere lungă. În acea seară, nu am ajuns la nicio concluzie, dar pentru prima dată am simțit că am spus ce aveam pe suflet. Am început să pun limite. Când doamna Maria mă suna cu sfaturi, îi răspundeam politicos, dar ferm: „Mulțumesc, dar mă descurc.” Am început să cer ajutorul lui Radu la treburile casei, să împărțim responsabilitățile. Nu a fost ușor. Au fost certuri, lacrimi, zile în care am vrut să renunț la tot.

Dar, încet-încet, am început să mă regăsesc. Am început să fac lucruri pentru mine: să citesc, să ies cu prietenele, să merg la teatru. Am început să mă bucur din nou de viață. Radu a început să mă vadă altfel, să aprecieze ce fac, să mă întrebe cum mă simt. Relația cu soacra nu s-a schimbat radical, dar am învățat să nu mai las cuvintele ei să mă rănească.

Astăzi, când mă uit în urmă, mă întreb: câte femei trăiesc în umbra așteptărilor altora, uitând de ele? Câte dintre noi uităm că merităm să fim iubite pentru ceea ce suntem, nu pentru cât de bine ștergem praful sau cât de gustoase ne ies sarmalele? Voi ce ați face în locul meu? Unde se termină dragostea și unde începe sacrificiul de sine?