Ziua în care nu am deschis ușa pentru nepoții mei

— Nu deschide, Maria. Te rog, nu acum.

Vocea mea tremura, iar mâna soției mele rămăsese pe clanță, ezitând. Afară, sub streașina blocului nostru vechi din cartierul Dristor, se auzeau râsetele și bătăile mici în ușă ale lui Vlad și Ilinca. Nepoții noștri. Copiii fiicei noastre, Raluca. Erau acolo, cu obrajii roșii de la frig și cu ghiozdanele atârnând greoi. Știam că așteaptă să le deschidem, să-i primim cu plăcinte calde și ceai, cum făceam mereu.

Dar azi nu puteam. Azi nu voiam. Azi eram prea obosit.

Maria s-a uitat la mine cu ochii ei mari, umezi. — Dar ce le spunem? O să creadă că nu-i mai iubim…

Am simțit un nod în gât. — Spune-le că suntem răciți. Că nu vrem să-i îmbolnăvim.

Adevărul era altul. De luni de zile, viața noastră se învârtea în jurul lor. Raluca lucra mult, iar ginerele meu, Sorin, era mereu plecat cu serviciul. Așa că noi eram cei care îi duceam la școală, îi luam, îi hrăneam, îi ajutam la teme. Zilnic. Fără pauză. Fără să ne întrebe cineva dacă mai putem.

La început a fost o bucurie. Îi iubeam nespus. Dar încet-încet, am început să simt că nu mai am aer. Că nu mai am timp pentru mine sau pentru Maria. Că fiecare zi e o repetiție a celei de dinainte: teme, mâncare, certuri între copii, telefoane de la Raluca cu instrucțiuni sau reproșuri.

— Tata, Vlad iar nu și-a făcut tema la mate! — răsuna vocea Ralucăi în receptor.

— Mamă, te rog să nu-i mai dai dulciuri după ora șase! — mă certa Sorin când venea să-i ia.

Și noi? Noi unde eram în toată povestea asta?

În acea zi ploioasă de noiembrie, am simțit că nu mai pot. Maria plângea încet la bucătărie. Eu mă uitam pe geam la copacii goi și mă întrebam când am uitat să trăiesc pentru mine.

— Poate ar trebui să le spunem adevărul… — a șoptit Maria.

— Ce adevăr? Că suntem bătrâni și obosiți? Că vrem și noi o zi fără gălăgie? O zi doar pentru noi?

Am auzit pașii copiilor pe scară. Ilinca a strigat: — Bunicooo! Buniculeee! Suntem aici!

M-am ascuns după ușă ca un hoț. M-am simțit mizerabil.

— Hai să plecăm… — a zis Vlad dezamăgit.

Am auzit cum pașii lor s-au îndepărtat pe holul blocului. Am rămas nemișcat minute în șir. Maria s-a așezat lângă mine pe canapea și a început să plângă în hohote.

— Ce-am făcut? — a întrebat ea printre suspine.

N-am știut ce să-i răspund. Am stat acolo, doi bătrâni singuri într-un apartament tăcut, cu sufletele sfâșiate între vinovăție și ușurare.

Seara târziu, Raluca a sunat furioasă:

— De ce nu le-ați deschis? Au stat în frig! Vlad plânge! Ilinca zice că nu o mai iubiți!

Am încercat să-i explic:

— Raluca, suntem obosiți… Avem nevoie de o pauză…

— O pauză?! Ei sunt copiii voștri! Cum puteți să faceți asta?

Am simțit cum mi se strânge inima. Am vrut să țip că nu sunt copiii noștri, ci nepoții! Că am dreptul la liniște! Dar n-am spus nimic. Am tăcut.

Maria s-a retras devreme în dormitor. Eu am rămas singur în sufragerie, cu televizorul pornit pe mut. M-am gândit la tata, la cum mă certa când eram mic dacă nu-l ajutam la câmp. La mama, care plângea noaptea de oboseală dar nu spunea niciodată nimic.

Poate că așa suntem noi, românii: ne sacrificăm fără să cerem nimic în schimb și apoi ne mirăm că nu mai avem nimic de oferit.

A doua zi dimineață, Maria mi-a adus cafeaua la pat.

— Nu pot să trăiesc cu gândul că i-am rănit… — a spus ea încet.

— Nici eu… Dar nici nu mai pot trăi așa.

Am decis să vorbim cu Raluca față în față. Seara am invitat-o la noi. A venit cu copiii. Vlad nici nu s-a uitat la mine. Ilinca s-a lipit de Maria și a întrebat-o:

— Bunico, tu mă mai iubești?

Maria a izbucnit în lacrimi și a strâns-o tare în brațe.

Raluca ne-a privit cu reproș:

— Nu vă cerem mult… Doar să fiți acolo pentru ei când avem nevoie.

Am ridicat vocea pentru prima dată:

— Dar noi? Cine e acolo pentru noi? Cine ne întreabă dacă mai putem?

A fost liniște câteva clipe. Raluca s-a uitat la mine ca și cum m-ar fi văzut prima dată bătrân.

— N-am știut… — a spus ea încet.

Am vorbit mult în seara aceea. Despre limite, despre nevoia noastră de odihnă, despre cât de greu e să spui „nu” celor pe care îi iubești cel mai mult.

De atunci lucrurile s-au schimbat puțin. Copiii vin mai rar. Avem zile doar pentru noi. Dar rana acelei zile încă doare.

Mă întreb uneori: oare am făcut bine? Oare există iubire fără sacrificiu total? Sau trebuie să ne pierdem pe noi ca să-i ținem aproape pe ceilalți?