La șaizeci de ani, inima mea a ales din nou

— Mamă, tu chiar nu vezi cât de ridicolă pari? La vârsta ta! Ce-o să zică lumea?
Vocea fiicei mele, Irina, răsuna în bucătăria mică, plină de aburul cafelei de dimineață. Mâinile îmi tremurau pe ceașcă, dar nu voiam să-i arăt asta. Priveam pe geam, la ploaia care bătea mărunt în sticla veche. Lângă mine, Lidia, sora mea mai mică, încerca să mă apere:
— Irina, las-o! Și mama are dreptul la fericire.
Dar Irina nu se lăsa:
— Fericire? La șaizeci de ani? Cu un bărbat pe care abia îl cunoaște?

Am oftat adânc. În mintea mea se derulau ultimele luni ca un film pe repede-înainte. Îl întâlnisem pe Doru la piață, când mă certam cu vânzătoarea pentru niște roșii prea moi. El a râs și mi-a spus: „Doamnă, viața e prea scurtă să ne supărăm pentru roșii.” Am râs și eu, fără să știu că râsul acela va fi începutul unei noi vieți.

Doru era văduv de câțiva ani. Avea ochii aceia blânzi și o răbdare pe care nu o mai întâlnisem la nimeni. M-a invitat la o cafea și am acceptat, cu inima bătându-mi ca la douăzeci de ani. Nu-mi venea să cred că pot să simt din nou emoția aceea, după ce soțul meu, Gheorghe, murise acum opt ani și eu mă obișnuisem cu singurătatea ca și cu o haină veche.

Primele întâlniri au fost stângace. Ne plimbam prin parc, vorbeam despre copii, despre pensii, despre durerile de spate și despre cât de greu e să-ți găsești locul când toți te cred „bătrân”. Dar cu fiecare zi, simțeam cum mă trezesc la viață. Într-o seară, când m-a condus acasă și m-a ținut de mână mai mult decât era nevoie, am simțit că vreau să trăiesc din nou.

Când am spus familiei despre Doru, reacțiile au fost ca un duș rece. Irina a izbucnit: „Nu pot să cred! Tata n-a fost mort nici doi ani și tu deja…?” Am încercat să-i explic că nu e vorba de a-l înlocui pe Gheorghe, ci de a-mi da voie să fiu fericită. Dar ea nu voia să audă. Nici băiatul meu, Paul, nu a fost mai blând: „Mamă, gândește-te la nepoți! Ce exemplu le dai?”

M-am simțit vinovată. M-am întrebat dacă nu cumva chiar greșesc. Noaptea stăteam trează și mă uitam la tavan, ascultând ploaia sau liniștea apăsătoare. Dar dimineața primeam un mesaj de la Doru: „Bună dimineața, frumoaso!” Și inima mea se lumina din nou.

Într-o duminică am decis să-l aduc pe Doru la masă cu familia. Lidia m-a ajutat să gătesc sarmale și cozonac. Când a intrat pe ușă, Doru a adus flori pentru mine și bomboane pentru nepoți. Irina l-a privit rece, Paul nici nu i-a dat mâna. Masa a fost tensionată; fiecare întrebare era o capcană:
— Și… ce pensie aveți?
— Aveți casă proprietate personală?
— Nu vă e frică să începeți ceva nou la vârsta asta?

Doru a răspuns calm la toate. Eu simțeam cum mă sufoc între privirile lor tăioase și zâmbetul lui blând. După masă, Irina m-a tras deoparte:
— Mamă, te rog! Gândește-te la noi! Ce o să zică vecinii? Ce o să zică lumea la biserică?

Atunci am izbucnit:
— Dar eu? Eu ce să zic despre viața mea? Nu mai am dreptul la nimic?

Irina a plecat trântind ușa. Am rămas singură în bucătărie, cu Doru care mi-a luat mâna în a lui:
— Dacă vrei să renunți… înțeleg.

Dar nu voiam să renunț. Pentru prima dată după mulți ani simțeam că trăiesc cu adevărat. Mergeam cu Doru la film, la piață, ne plimbam prin parc ținându-ne de mână. Oamenii se uitau lung după noi — două persoane trecute de prima tinerețe care îndrăzneau să fie fericite.

Vecina mea, tanti Maria, mi-a spus într-o zi:
— Să nu-i asculți pe ceilalți! Dacă inima bate, las-o să bată!

Dar presiunea familiei creștea. Paul nu-mi mai aducea nepoții în vizită. Irina mă suna doar ca să-mi spună cât de mult o dezamăgesc. Într-o seară am găsit-o pe Lidia plângând:
— Nu meritai asta… Dar nici ei nu înțeleg că tu ai nevoie de iubire.

M-am simțit prinsă între două lumi: una în care eram doar „mama” sau „bunica”, și alta în care eram pur și simplu Ana — o femeie care vrea să iubească și să fie iubită.

Într-o zi am primit o scrisoare de la Irina:
„Mamă,
Poate că n-am fost dreaptă cu tine. Poate că mi-e teamă să nu te pierd sau să te văd suferind din nou. Dar dacă Doru te face fericită… poate ar trebui să încerc să-l cunosc mai bine.”

Am plâns mult citind acele rânduri. Poate că nu toată lumea va înțelege vreodată alegerea mea. Poate că voi rămâne mereu subiect de bârfă pentru vecini sau motiv de ceartă în familie.

Dar azi, când Doru mă ia de mână și îmi spune „Hai să trăim cât mai avem”, simt că am făcut alegerea corectă.

Oare câți dintre noi uităm că avem dreptul la fericire, indiferent de vârstă? Oare cât curaj ne trebuie ca să ne urmăm inima atunci când toți ceilalți ne spun să stăm cuminți?