„Deodată, Am Realizat că După Divorț Voi Rămâne cu Nimic. Nici Măcar Mașina.”
În timp ce stăteam față în față cu Andrei în biroul avocatului, realitatea a început să apese greu pe umerii mei. Ani de zile am trăit confortabil, naivă sub impresia că mariajul nostru era un parteneriat de egali. Dar pe măsură ce procedurile de divorț se desfășurau, devenea dureros de clar că am înțeles greșit natura uniunii noastre și, mai critic, implicațiile legale ale aranjamentelor noastre.
Eu și Andrei ne-am cunoscut la o conferință aglomerată în București. El era un antreprenor carismatic, iar eu, o proaspătă absolventă de marketing pe nume Gabriela. Ne-am conectat instantaneu, atrași de naturile noastre ambițioase și de dragostea comună pentru artă. În decurs de un an, ne-am căsătorit și m-am mutat în apartamentul său modern din București.
Inițial, totul părea perfect. Afacerea lui Andrei prospera, iar eu am început să lucrez într-o firmă de publicitate de top. Cu toate acestea, pe măsură ce averea lui creștea, la fel creștea și controlul său asupra finanțelor noastre. Insista să gestioneze investițiile și achizițiile noastre. „Ai încredere în mine, Gabi, mă ocup eu,” spunea el. Și eu aveam încredere, orbește, naivă.
Când vorbeam despre bunuri, Andrei folosea mereu termeni precum „economiile mele,” „investițiile mele” și „proprietățile mele.” Nu am dat prea mare importanță atunci. Credeam că mariajul este despre unitate și că bunurile lui sunt ale noastre. Abia la divorț am realizat că aceste cuvinte erau alese deliberat. Nu erau scăpări de limbaj, ci o delimitare clară a ceea ce considera el ca fiind al lui și doar al lui.
Punctul de cotitură a venit neașteptat. Eram la o petrecere a unui prieten când l-am auzit pe Andrei lăudându-se cu ultima sa achiziție, o mașină de lux. „Am pus-o doar pe numele meu, desigur,” a râs el către prietenul său. În acea noapte, fațada a început să se destrame și semințele îndoielii au fost plantate.
Pe măsură ce actele de divorț au fost finalizate, acele semințe au crescut în copaci uriași ai realității dure. Andrei plănuise asta de mult timp. Fiecare bun era pe numele lui. Apartamentul, casa de la țară, acțiunile și chiar mașina pe care o iubeam atât de mult—nimic nu era pe numele meu.
Stând în acel birou de avocat, simțeam un amestec de furie și disperare. Mihai, avocatul meu, încerca să lupte pentru o împărțire echitabilă, dar terenul legal era șubred. „Gabriela, fără numele tău pe niciunul dintre bunuri, cazul nostru este slab,” a admis Mihai cu un oftat după o altă sesiune frustrantă de negocieri.
Acordul final a reflectat poziția mea legală—minimal. Am primit o sumă mică, departe de a fi suficientă pentru a începe din nou, mai ales în București. Andrei, pe de altă parte, a plecat cu averea intactă, stilul său de viață neafectat.
Pe măsură ce ieșeam din biroul avocatului pentru ultima dată, aerul rece m-a lovit cu adevărul dureros. Începeam de la zero, dar cu aproape nimic. Viața pe care o cunoscusem, viitorul pe care îl visasem alături de Andrei, erau toate o iluzie. El își asigurase securitatea pe seama mea, iar eu realizasem asta mult prea târziu.