„Am Sacrificat Totul pentru Copiii Noștri, Dar Acum Nu Ne Respectă”

Când copiii noștri, Andreea și Mihai, au absolvit în sfârșit facultatea, eu și soțul meu, Ion, am simțit o undă de ușurare. Am petrecut ani de zile muncind neobosit pentru a le oferi tot ce aveau nevoie, adesea în detrimentul propriilor noastre nevoi și dorințe. Ion lucra ca îngrijitor la liceul local, iar eu aveam un loc de muncă ca casieră la un magazin alimentar. Venitul nostru combinat abia ne ajungea pentru a ne descurca, dar am reușit să ne descurcăm.

Locuiam într-o casă modestă într-un mic oraș din România. Casa noastră era veche și avea nevoie de reparații, dar nu ne permiteam să o renovăm. În schimb, am direcționat fiecare leu economisit către educația și activitățile extracurriculare ale copiilor noștri. Andreea era o violonistă talentată, iar Mihai excela la fotbal. Ne doream ca ei să aibă aceleași oportunități ca și copiii din familii mai înstărite, așa că am făcut economii oriunde am putut.

Îmi amintesc nopțile când eu și Ion stăteam la masa din bucătărie, analizând bugetul cu mare atenție. Am renunțat la vacanțe, mâncam rar în oraș și purtam haine până se uzau complet. Sacrificiile noastre meritau, ne spuneam noi, pentru că copiii noștri prosperau.

Andreea a ajuns să urmeze o universitate prestigioasă cu o bursă parțială, în timp ce Mihai a obținut un loc în echipa de fotbal a unei facultăți. Eram atât de mândri de ei. Dar pe măsură ce au crescut și au devenit mai independenți, ceva s-a schimbat. Recunoștința pe care o speram nu s-a materializat niciodată. În schimb, am fost întâmpinați cu indiferență și, uneori, cu lipsă de respect.

Andreea s-a mutat la București după absolvire pentru a-și urma cariera în muzică. Rar suna sau vizita, iar când o făcea, era de obicei pentru a cere bani. Mihai și-a urmat pasiunea pentru fotbal și a devenit antrenor în Cluj-Napoca. Și el părea să ne uite odată ce a plecat de acasă.

Într-un an de Ziua Recunoștinței, i-am invitat pe amândoi acasă pentru o cină în familie. Andreea a sosit târziu, plângându-se de drumul lung și de lipsa semnalului decent la telefon în orașul nostru. Mihai a venit cu prietena lui, care abia ne-a băgat în seamă. Pe parcursul mesei, erau lipiți de telefoanele lor, abia angajându-se în conversație.

După cină, am încercat să vorbesc cu Andreea despre cariera ei muzicală, dar m-a respins spunând că este prea obosită pentru a discuta. Mihai și-a petrecut majoritatea timpului afară pe verandă cu prietena lui. Eu și Ion ne-am privit unul pe altul simțindu-ne ca niște străini în propria noastră casă.

Ultima picătură a fost când Ion a avut un atac de cord anul trecut. A supraviețuit, dar a fost un semnal de alarmă pentru amândoi. Aveam nevoie de sprijin, atât emoțional cât și financiar. Am apelat la Andreea și Mihai, sperând că vor interveni și ne vor ajuta în această perioadă dificilă.

Andreea a trimis un mesaj spunând că este prea ocupată cu concertele ei pentru a veni acasă. Mihai a promis că va vizita dar nu a apărut niciodată. Am fost lăsați să ne descurcăm singuri, bazându-ne pe bunătatea vecinilor și prietenilor.

Acum, în timp ce scriu aceste rânduri, nu pot să nu simt un profund sentiment de trădare. Am dat tot ce aveam pentru copiii noștri, sacrificându-ne propria fericire și bunăstare pentru binele lor. Și totuși, ei ne tratează ca pe o povară.

Eu și Ion îmbătrânim, iar viitorul pare incert. Speram că copiii noștri vor fi alături de noi în anii noștri de bătrânețe, dar se pare că această speranță a fost greșită. Sacrificiile pe care le-am făcut acum par o glumă crudă, lăsându-ne doar cu durere și regrete.