Cum am salvat nunta cumnatei mele de sub tirania soacrei

— Nu ai să te măriți cu el, Irina! Nu cât sunt eu în viață! vocea doamnei Viorica răsuna în sufrageria noastră mică, cu perdele groase și miros de cafea arsă. Mă uitam la Irina, cumnata mea, care stătea cu ochii în pământ, mâinile strânse în poală, ca o fetiță prinsă cu minciuna. Eu, Ana, proaspăt intrată în familia lor prin căsătoria cu Radu, fratele Irinei, simțeam cum mi se strânge stomacul de nervi și neputință.

— Mamă, te rog… nu mai spune asta, a șoptit Irina. Dar Viorica nu voia să audă. Pentru ea, Mihai — viitorul soț al Irinei — era „un nimeni”, „un băiat fără viitor”, „un parazit”. Nimic nu-i convenea: nici că Mihai lucra la o firmă de curierat, nici că nu avea apartament proprietate personală, nici că părinții lui erau „de la țară”.

În acea seară, după ce Viorica a plecat trântind ușa și blestemând sub nas, am rămas singure la masă. Irina plângea încet. M-am apropiat de ea și i-am pus mâna pe umăr.

— Nu poți să o lași să-ți conducă viața. Dacă îl iubești pe Mihai, trebuie să lupți pentru el.

— Dar nu știu cum… Nici Radu nu mă ajută. E de partea mamei. Toți sunt împotriva mea.

Am simțit atunci că trebuie să fac ceva. Nu doar pentru Irina, ci și pentru mine — ca să nu ajung și eu o marionetă în mâinile soacrei. Am început să punem la cale un plan. Știam că Viorica va încerca orice să oprească nunta: zvonuri, amenințări, poate chiar să-l convingă pe preot să nu oficieze slujba.

În următoarele săptămâni, am văzut-o pe Viorica transformându-se într-un detectiv: suna rudele lui Mihai să le afle „păcatele”, mergea la serviciul lui să întrebe „ce fel de băiat e”, ba chiar a încercat să-i ofere bani ca să renunțe la Irina. Într-o seară, am găsit-o pe Irina plângând din nou: Viorica îi spusese că dacă se mărită cu Mihai, nu va mai avea ce căuta acasă.

— Ana, nu mai pot… Poate ar trebui să renunț.

— Nu! I-am spus hotărât. O să facem nunta și o să fie cea mai frumoasă zi din viața ta. Dar trebuie să fim atente. Să nu-i spunem nimic din ce plănuim.

Am început să organizăm totul pe ascuns: invitațiile le-am trimis doar prietenilor adevărați și rudelor care o susțineau pe Irina. Am ales o biserică mică dintr-un sat apropiat, unde preotul era un vechi prieten al lui Mihai. Am vorbit cu fotograful și cu formația să nu spună nimic despre dată sau locație.

În ziua nunții, Viorica a venit la noi acasă cu un buchet imens de flori albe — dar nu pentru Irina, ci pentru a-l da „unei fete care merită”. Când a aflat că plecăm spre biserică fără ea, a început să țipe:

— Cum adică fără mine? Eu sunt mama miresei! Nu aveți voie!

Irina tremura toată. Am luat-o de mână și am tras-o spre ușă.

— Hai! Nu te uita înapoi!

Pe drum spre biserică, Irina era palidă ca varul.

— Dacă vine mama și face scandal?

— Nu va veni. I-am spus lui Radu să o țină ocupată acasă. El încă nu știe tot adevărul, dar măcar atât poate face pentru tine.

Când am ajuns la biserică, Mihai ne aștepta emoționat. Slujba a fost simplă și frumoasă. Prietenii au plâns, rudele au zâmbit timid. Pentru prima dată după multe luni, am văzut-o pe Irina fericită.

Dar bucuria n-a durat mult. La petrecere, când toată lumea dansa și râdea, Viorica a apărut pe neașteptate la ușă. Avea ochii roșii și fața crispată de furie.

— Ați crezut că puteți face totul fără mine? Că mă puteți păcăli?

S-a făcut liniște. Toți o priveau speriați. Irina s-a ridicat încet și s-a dus spre ea.

— Mamă… te rog… dacă mă iubești măcar puțin…

Viorica a izbucnit în lacrimi.

— Nu pot! Nu pot să te văd lângă el! Mi-ai distrus viața!

Atunci am simțit că trebuie să intervin.

— Doamnă Viorica, i-am spus calm dar ferm, nu e vorba despre dumneavoastră azi. E despre fericirea Irinei. Dacă o iubiți cu adevărat, lăsați-o să fie fericită.

A rămas nemișcată câteva secunde. Apoi a ieșit fără un cuvânt.

Seara aceea a fost dulce-amară. Irina a dansat cu Mihai până dimineața, dar ochii îi fugeau mereu spre ușă. Eu am stat lângă ea tot timpul — ca o soră adevărată.

Au trecut luni până când Viorica a acceptat să vorbească din nou cu fiica ei. Dar nunta aceea ne-a unit pe mine și pe Irina pentru totdeauna. Am învățat că uneori familia doare mai tare decât orice dușman din afară — dar tot familia te poate salva dacă găsești curajul să spui „nu”.

Mă întreb uneori: câte fete din România trăiesc povestea asta? Câte au curajul să-și apere dragostea? Tu ce ai fi făcut în locul meu?