Niciodată Destul de Bună: Povestea Mea despre Dragoste, Familie și Judecată

— Nu ești pentru el, Larisa. Nu ai nimic să-i oferi, ai înțeles? Vocea doamnei Stanciu răsuna în bucătăria lor spațioasă, cu faianță rece și miros de cafea proaspătă. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar Vlad, iubitul meu, stătea între noi ca un copil prins la mijloc. Aveam 24 de ani și simțeam că fiecare zi petrecută cu familia lui era o nouă dovadă că nu mă voi ridica niciodată la nivelul așteptărilor lor.

Am crescut într-un apartament mic din cartierul Titan, cu o mamă care lucra două schimburi la supermarket și un tată care ne-a părăsit când aveam șapte ani. Pentru mine, să ajung la facultate a fost o victorie. Pentru familia lui Vlad, era doar normalitatea. Ei aveau o casă mare în Cotroceni, vacanțe la munte și discuții despre burse în străinătate. Eu aveam vise simple: să fiu iubită, să am stabilitate, să nu mă mai simt invizibilă.

Prima dată când am fost invitată la ei acasă, am simțit că pășesc într-o altă lume. Doamna Stanciu m-a privit de sus, cu un zâmbet politicos, dar rece. Domnul Stanciu nici nu s-a obosit să mă întrebe ceva despre mine. La cină, discuțiile lor despre politică și artă mă făceau să mă simt ca un copil care nu știe să lege două cuvinte. Vlad încerca să mă includă, dar de fiecare dată când deschideam gura, simțeam că greșesc ceva.

— Larisa, tu ce părere ai despre reforma educației? m-a întrebat domnul Stanciu într-o seară.
— Cred că ar trebui să fie mai mult sprijin pentru copiii din familii modeste… am început eu timid.
— Da, sigur, dar nu toți pot fi ajutați. Unii pur și simplu nu se străduiesc destul, a replicat el scurt.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Nu era vorba doar despre mine, dar totul părea să fie un test pe care îl picam mereu.

Într-o seară, după o altă cină tensionată, Vlad m-a luat de mână pe hol.
— Îmi pare rău pentru ei. Nu știu cum să-i fac să te vadă așa cum te văd eu.
— Poate nu trebuie să mă vadă deloc… poate nu sunt destul de bună pentru lumea voastră, i-am spus cu voce joasă.

A tăcut. Și tăcerea lui a durut mai tare decât orice cuvânt.

Zilele au trecut, iar presiunea a crescut. Mama mea mă întreba mereu:
— Larisa, tu ești fericită cu băiatul ăsta? Nu vreau să te văd plângând din cauza unor oameni care cred că banii îi fac mai buni ca noi.

Dar eu îl iubeam pe Vlad. Îl iubeam pentru felul în care îmi aducea flori fără motiv, pentru cum mă asculta când vorbeam despre visele mele mici. Dar iubirea noastră era mereu umbrită de privirile reci ale părinților lui.

Într-o duminică, la masa de prânz, doamna Stanciu a spus direct:
— Vlad, ai putea avea orice fată vrei tu. De ce insiști cu Larisa? Nu vezi că nu e de nivelul nostru?

Am simțit cum mi se taie respirația. Vlad s-a ridicat brusc:
— Pentru că o iubesc! Pentru că ea mă face fericit!

A urmat o liniște apăsătoare. Am plecat din casă fără să spun nimic. Pe drum spre metrou, lacrimile mi-au curs șiroaie pe obraji. M-am întrebat dacă dragostea chiar poate învinge totul sau dacă unele ziduri sunt prea groase ca să le dărâmi doar cu sentimente.

În zilele următoare, Vlad m-a sunat obsesiv. Voia să ne vedem, să vorbim. Dar eu eram obosită. Obosită să lupt pentru acceptare, obosită să mă simt mereu în minus.

— Larisa, hai să plecăm undeva doar noi doi! Să uităm de toți!
— Și când ne întoarcem? Tot acolo vom fi… Eu tot fata din Titan voi fi, iar tu tot băiatul din Cotroceni.

A tăcut din nou. Și atunci am știut că nu pot trăi mereu cu sentimentul că trebuie să demonstrez ceva.

Am decis să pun punct relației noastre. I-am scris un mesaj lung în care i-am spus cât l-am iubit și cât m-a durut totul. Cât de mult mi-aș fi dorit ca lumea lui și lumea mea să se poată întâlni undeva la mijloc.

Mama m-a găsit plângând în bucătărie.
— O să doară o vreme, dar vei vedea că meriți mai mult decât să te simți mică lângă cineva.

Au trecut luni până am putut să respir din nou fără greutate pe piept. Am început să ies cu prietenele mele, să mă ocup mai mult de facultate și chiar am primit o bursă pentru un proiect la care visam de mult.

Uneori îl văd pe Vlad pe stradă sau pe rețelele sociale. Încerc să nu mă gândesc la ce-ar fi fost dacă… Dar știu că am ales demnitatea în locul unei iubiri care mă făcea să mă simt mereu insuficientă.

Mă întreb adesea: câți dintre noi trăim vieți pe jumătate doar pentru că încercăm să fim acceptați acolo unde nu ni se dă voie? Oare cât valorează dragostea dacă trebuie mereu s-o justifici?