Când Dragostea Devine Singura Putere: Povestea Mariei și a lui Doru

— Doru, nu pot să-mi ridic mâna. Mă doare, nu mă mai ascultă corpul…

Vocea Mariei era stinsă, ca o lumânare pe sfârșite. Era o dimineață de februarie, cu zăpadă murdară pe trotuar și cu miros de cafea arsă în bucătărie. M-am repezit la ea, cu inima bătându-mi nebunește. De câteva luni, Maria avea tot mai multe zile proaste. Dar în dimineața aceea, ceva s-a rupt definitiv între noi și viața pe care o știam.

— Hai, iubito, stai liniștită. Uite, te ajut eu să te ridici. Nu te grăbi.

Am încercat să-i zâmbesc, dar ochii mi s-au umplut de lacrimi. Nu voiam să le vadă. Maria fusese mereu stâlpul casei noastre: energică, veselă, mereu cu glume la îndemână. Acum, părea o umbră a femeii pe care o iubeam de douăzeci de ani.

După câteva săptămâni de analize și drumuri la spital, diagnosticul a venit ca un trăsnet: scleroză multiplă. Doctorul a vorbit mult, dar eu am auzit doar „boală cronică”, „nu există vindecare”, „va trebui să vă adaptați”.

În acea seară, am stat amândoi pe canapea, tăcuți. Fata noastră, Ilinca, ne privea speriată din pragul ușii.

— Tata, ce se întâmplă cu mama?

— Mama e puțin obosită, puiule. O să fie bine.

Mințeam. Știam că nu va mai fi niciodată ca înainte.

În zilele ce au urmat, Maria a început să piardă controlul asupra propriului corp. Nu mai putea să-și prindă părul lung în coadă. Într-o dimineață, am găsit-o plângând în baie, cu peria în mână.

— Nu pot nici măcar să-mi fac părul… Ce femeie mai sunt eu?

Atunci am luat peria și am încercat să-i împletesc părul. Mâinile îmi tremurau, iar ea râdea printre lacrimi:

— Doru, dacă mă vezi pe stradă cu două cozi strâmbe, să știi că te dau de gol!

Am râs și eu, dar râsul nostru era amar.

Familia mea nu a înțeles niciodată prin ce trecem. Mama mea venea des pe la noi și bombănea:

— Doru, nu poți să-ți lași serviciul pentru asta! Maria trebuie să se descurce! Așa sunt femeile puternice!

Dar eu nu puteam s-o las singură. Am început să lucrez de acasă, iar șeful meu m-a privit lung când i-am spus motivul:

— Doru, știi că nu putem face excepții la nesfârșit…

Prietenii s-au rărit. Unii nu știau ce să spună. Alții ne evitau pur și simplu. Doar vecina noastră, tanti Viorica, venea din când în când cu o ciorbă caldă sau cu o vorbă bună.

Într-o zi, Ilinca a venit acasă plângând:

— Colegii râd de mine că mama merge ciudat… Spun că e beată!

M-am simțit neputincios și furios. Cum să-i explic unui copil de zece ani că lumea e crudă? Cum să-i spun că mama ei nu va mai putea veni la serbări sau la ședințe cu părinții?

Maria a început să se izoleze tot mai mult. Nu mai voia să iasă din casă. Se uita ore întregi pe fereastră la copiii care se jucau afară.

— Doru, dacă nu mai pot fi mamă pentru Ilinca? Dacă nu mai pot fi soție pentru tine?

— Ești tot ce avem nevoie! Nu contează cum arată viața noastră acum. Suntem împreună!

Dar adevărul era că și eu mă simțeam pierdut. M-am trezit într-o noapte plângând în tăcere lângă patul ei. M-am rugat pentru prima dată după mulți ani:

— Doamne, dă-mi putere! Pentru ea… pentru Ilinca…

Au urmat luni grele: tratamente costisitoare, certuri cu Casa de Asigurări pentru rețete compensate, ore pierdute pe la ghișee și farmacii. Am vândut mașina ca să putem plăti un scaun rulant mai bun.

Maria a avut o criză urâtă într-o zi de vară. Am chemat ambulanța și am stat cu sufletul la gură pe holul spitalului. Doctorița mi-a spus:

— Trebuie să vă pregătiți pentru ce e mai rău…

Dar Maria a supraviețuit și crizei aceleia. Și-a revenit încet-încet, dar nu a mai fost niciodată la fel.

Într-o seară târzie, când Ilinca dormea deja, Maria mi-a spus:

— Doru… dacă vrei să pleci… dacă vrei altceva… eu te înțeleg.

Am simțit cum mă sufoc de durere și revoltă.

— Cum poți spune asta? Eu sunt aici! Pentru tine! Pentru noi! Nu dragostea ne ține împreună?

A plâns mult atunci. Și eu am plâns cu ea.

Viața noastră s-a schimbat radical: nu mai mergem la munte sau la mare ca înainte; nu mai ieșim la restaurant; nu mai avem prieteni mulți. Dar avem seri în care stăm toți trei pe canapea și râdem de prostiile de la televizor sau ne uităm la poze vechi.

Uneori mă uit la Maria și mă doare cât de mult s-a schimbat totul. Dar apoi o văd cum îi zâmbește Ilincăi sau cum mă ceartă că am pus prea mult zahăr în ceai și știu că dragostea noastră e vie.

M-am întrebat adesea: oare câți dintre noi ar rămâne lângă omul iubit când viața devine atât de grea? Câți ar avea curajul să lupte zi de zi pentru fiecare zâmbet?

Poate că nu suntem eroi. Poate că suntem doar doi oameni obișnuiți care au ales să nu renunțe unul la celălalt.

Oare dragostea adevărată chiar poate muta munții? Sau doar ne ajută să-i urcăm împreună, pas cu pas?