Când dragostea doare: Povestea mea cu Vlad

— Irina, iar ai uitat să iei pâine! Ce ți-am spus aseară? vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, făcându-mă să tresar. Mă uitam la el, cu mâinile tremurânde, încercând să-mi găsesc cuvintele. Nu era prima dată când ridica tonul pentru lucruri mărunte, dar de data asta simțeam că nu mai pot înghiți.

— Vlad, am avut o zi grea la serviciu… am uitat, îmi pare rău, am șoptit, sperând că va înțelege. Dar el doar a oftat și a trântit ușa de la frigider.

Așa începea fiecare seară în apartamentul nostru din cartierul Dristor. La început, Vlad era atent, grijuliu, mă făcea să râd. Îmi aducea flori fără motiv și mă suna doar ca să-mi audă vocea. Dar după ce m-am mutat la el, totul s-a schimbat. Încet-încet, grijile lui s-au transformat în reproșuri, iar atenția în control.

— Unde ai fost? De ce ai stat atât la muncă? Cine era băiatul cu care ai vorbit la telefon? întrebările lui veneau ca niște lovituri pe care nu le vedeam venind.

La început încercam să-i explic, să-l liniștesc. Dar nimic nu era suficient. Orice făceam era greșit. Dacă ieșeam cu prietenele mele, era supărat. Dacă refuzam să ies, spunea că sunt plictisitoare. Mă simțeam prinsă într-o capcană invizibilă.

Mama îmi spunea mereu:

— Irina, dragostea nu trebuie să doară. Dacă te face să plângi mai mult decât să zâmbești, nu e iubire.

Dar eu nu voiam să renunț. Îl iubeam pe Vlad. Îmi imaginam că va reveni băiatul blând de la început. Că totul e doar o perioadă grea.

Într-o seară de toamnă, după o ceartă aprinsă pentru că am întârziat 15 minute de la serviciu, am fugit la sora mea, Roxana. M-a primit cu brațele deschise și mi-a făcut ceai.

— Irina, nu mai ești tu. Nu mai râzi, nu mai visezi. Ce cauți lângă el?

Am izbucnit în plâns. Nu știam ce să-i răspund. Mă simțeam vinovată că nu pot fi femeia perfectă pentru Vlad.

— Poate că exagerez eu… Poate că așa sunt toate relațiile după un timp…

Roxana m-a privit cu blândețe:

— Nu, Irina. Nu toate relațiile sunt așa. Nu trebuie să te temi de omul pe care îl iubești.

Am dormit la ea în noaptea aceea. Dimineața m-am întors acasă cu inima strânsă. Vlad era calm, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

— Am făcut cafea. Hai să uităm totul, mi-a spus zâmbind fals.

Am acceptat pacea lui temporară, dar în sufletul meu ceva se schimbase. Începusem să mă gândesc serios dacă vreau să trăiesc așa toată viața.

Zilele treceau greu. La serviciu nu mă puteam concentra. Colega mea, Mirela, m-a tras deoparte într-o pauză:

— Irina, te văd tristă de luni bune. Ce se întâmplă?

Am ezitat, dar am simțit nevoia să spun cuiva adevărul:

— Vlad mă controlează… Nu mai pot respira lângă el.

Mirela m-a strâns de mână:

— Nu ești singură. Dacă ai nevoie de ajutor, spune-mi.

În acea seară am ajuns acasă și l-am găsit pe Vlad nervos pentru că nu răspunsesem la telefon timp de o oră.

— Cu cine ai fost? De ce nu răspunzi?

M-am uitat la el și am simțit pentru prima dată furie în loc de teamă.

— Am fost la muncă! Nu trebuie să-ți dau raport pentru fiecare minut!

A rămas uimit de tonul meu. Pentru prima dată nu am cedat. Seara aceea a fost un punct de cotitură.

În următoarele zile am început să-mi fac planuri. Am vorbit cu Roxana și cu mama. Le-am spus că vreau să plec de la Vlad.

Mama a venit la mine într-o duminică dimineață:

— Irina, orice ai decide, eu sunt lângă tine. Nu meriți să trăiești cu frică.

Mi-am strâns câteva haine într-o geantă și am plecat fără să mă uit înapoi. Vlad a încercat să mă sune zile întregi, dar nu i-am răspuns.

Primele nopți au fost grele. Plângeam și mă întrebam dacă am făcut bine. Dar încet-încet am început să respir din nou. Să mă regăsesc.

Am început terapie și am descoperit cât de mult mă pierdusem pe mine însămi încercând să-l mulțumesc pe Vlad.

Acum locuiesc singură într-o garsonieră micuță din București. Am început să ies din nou cu prietenele mele, să râd și să visez.

Uneori mă gândesc la Vlad și la tot ce am trăit lângă el. Mă întreb cum ar fi fost dacă aș fi avut curajul să plec mai devreme.

Dar știu că fiecare pas dureros m-a adus aici — într-un loc unde pot spune cu voce tare: merit respect și iubire adevărată.

Oare câte femei mai trăiesc astăzi ce am trăit eu? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?