Când dragostea se frânge sub povara facturilor – Povestea unei nunți aproape distruse

— Nu mai putem, Andreea. Pur și simplu nu mai putem, a spus doamna Ionescu, privindu-mă peste farfuria cu ciorbă, cu o voce tăioasă care a tăiat aerul din bucătăria lor mică din cartierul Militari.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Mâna mi-a rămas suspendată deasupra pâinii, iar privirea mi s-a întâlnit cu a lui Vlad, logodnicul meu, care părea la fel de șocat ca mine. Într-o clipă, tot ce construisem împreună în ultimele luni – planuri pentru nuntă, visuri despre rochia albă, invitații, sala de evenimente – s-a prăbușit ca un castel de nisip lovit de val.

— Cum adică nu mai puteți? am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul. Ați spus că ne ajutați cu sala și cu muzica. Am semnat deja contractul cu restaurantul!

— Știm, Andreea, dar s-au adunat prea multe cheltuieli. Facturile la gaze au crescut enorm, iar la serviciu nu mai sunt ore suplimentare. Nu ne permitem, a răspuns domnul Ionescu, evitând să mă privească.

Vlad a încercat să spună ceva, dar vocea i s-a frânt:

— Mamă, tata… nu puteți să ne faceți asta acum. E prea târziu.

— Vlad, nu e vina noastră! a izbucnit mama lui. Voi ați vrut nuntă mare, cu 150 de invitați! Noi v-am spus că e prea mult pentru vremurile astea!

Am simțit cum mi se încălzesc obrajii de furie și rușine. Părinții mei nu aveau bani să ne ajute – tata abia ieșise la pensie după o viață întreagă ca șofer pe RATB, iar mama lucra la o croitorie pe salariu minim. Ne bazasem pe promisiunea lor. Pe sprijinul lor. Pe familie.

În drum spre casă, Vlad mergea tăcut pe lângă mine. Strada era plină de oameni grăbiți, dar eu mă simțeam singură ca niciodată.

— Ce facem acum? am întrebat încet.

— Nu știu… Poate anulăm totul. Sau facem ceva mic, doar cu familia apropiată.

— Nu pot să cred că după atâta muncă și stres trebuie să renunțăm la visul nostru doar din cauza banilor!

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute: cum am renunțat la vacanța din Grecia ca să punem bani deoparte pentru nuntă, cum am lucrat ore suplimentare la birou ca să plătesc avansul la fotograf. M-am gândit la prietenele mele care au avut nunți ca-n povești și la cât de mult îmi doream și eu măcar o zi în care să fiu fericită fără griji.

A doua zi dimineață, Vlad a venit la mine cu o cafea și ochii roșii de nesomn.

— Am vorbit cu ai mei din nou. Nu se poate. Chiar nu au de unde.

— Și ai mei nu pot nici atât. Tata abia are bani de medicamente…

— Poate ar trebui să luăm un credit.

M-am uitat la el speriată:

— Să începem căsnicia cu datorii? Vlad, deja ne chinuim cu chiria și facturile!

A urmat o săptămână de discuții tensionate, telefoane date la rude și prieteni, calcule peste calcule. Într-o seară, după ce am plâns amândoi pe canapea, Vlad a spus:

— Poate că n-ar trebui să ne căsătorim deloc…

M-am uitat la el ca lovită:

— Cum poți să spui asta?

— Pentru că simt că totul se destramă! Ne certăm zilnic din cauza banilor! Parcă nici nu mai suntem noi…

Am izbucnit în lacrimi. Nu era doar despre nuntă – era despre tot ce sperasem împreună. Despre promisiuni și viitor. Despre familie.

În zilele următoare am evitat să vorbim despre nuntă. Mergeam la serviciu ca niște roboți, iar acasă fiecare stătea în colțul lui. Mama m-a sunat într-o seară:

— Andreea, nu lăsa banii să vă despartă. Nunta e doar o zi. Ce contează e ce urmează după.

Dar eu nu puteam să nu mă gândesc la rușinea de a anula invitațiile, la privirile cunoscuților care ar fi spus „uite-i și pe ăștia, nici de o nuntă n-au fost în stare”.

Într-o duminică dimineață am mers la biserică singură. M-am rugat să găsesc puterea să trec peste toate astea fără să-mi pierd iubirea sau demnitatea. La ieșire m-am întâlnit cu doamna Stanciu, vecina noastră bătrână.

— Ce ai pățit, fată dragă? Pari tristă…

I-am povestit totul printre suspine. Ea m-a luat de mână și mi-a spus:

— Eu am făcut nunta în ’77 cu două rochii împrumutate și 20 de oameni în sufragerie. Dar am fost fericită pentru că eram cu omul meu. Restul sunt doar detalii.

Vorbele ei m-au urmărit toată ziua. Seara i-am spus lui Vlad:

— Hai să facem nunta așa cum putem noi. Fără datorii, fără stres. Poate doar cu părinții și câțiva prieteni apropiați.

Vlad m-a privit lung și apoi m-a strâns în brațe:

— Îmi pare rău că te-am rănit… Nici eu nu vreau altceva decât să fiu cu tine.

Am anulat sala mare și am găsit un restaurant micuț unde am putut face o petrecere restrânsă. Rochia mi-a cusut-o mama acasă, iar tortul l-a făcut mătușa lui Vlad. Nu a fost nunta visurilor mele din reviste, dar a fost plină de râsete sincere și îmbrățișări calde.

Acum, când mă uit în urmă, mă întreb: oare cât valorează fericirea adevărată? Merită să ne sacrificăm liniștea pentru aparențe? Poate că dragostea adevărată începe tocmai atunci când renunțăm la perfecțiune și alegem să fim împreună chiar și atunci când lumea pare să se destrame.