Când dragostea se măsoară în facturi: Povestea Victoriei

— Nu mai avem niciun leu în casă, Mihai! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce răsfoiam facturile adunate pe masa din bucătărie. Era trecut de ora zece, iar eu abia ajunsesem acasă după o tură de opt ore la supermarket, urmată de două ore de scris articole pentru un site obscur, plătit la cuvânt. Mihai stătea pe canapea, cu ochii în telefon, ca și cum lumea s-ar fi oprit la ecranul acela luminos.

— Lasă, Vica, o să fie bine, mi-a răspuns fără să ridice privirea. Mâine poate găsesc ceva de lucru, să mai aduc și eu un ban. Dar vocea lui era lipsită de orice convingere, iar eu simțeam cum un nod mi se formează în gât.

Nu știu când am ajuns aici. Când am început să mă trezesc la cinci dimineața, să învăț pentru examene, să fug la job, să alerg apoi la facultate și, seara, să scriu până mi se închideau ochii. Totul pentru ca fetița noastră, Ilinca, să aibă ce pune pe masă, să nu simtă lipsurile pe care le-am simțit eu în copilărie. Dar Mihai… Mihai parcă s-a pierdut pe drum. După ce și-a pierdut locul de muncă la fabrica de mobilă, a încercat să se descurce cu mici reparații prin cartier, dar nimic stabil, nimic care să ne ajute cu adevărat.

— Victoria, nu mai țipa la mine! a ridicat el tonul într-o seară, când i-am spus că nu mai pot, că nu e corect să duc totul singură. — Știi că nu e ușor să găsești ceva acum, toată lumea se descurcă greu. Dar eu nu mai aveam răbdare. Nu mai aveam energie să fiu înțelegătoare, să fiu stâlpul, să fiu totul.

Mama îmi spunea mereu că o femeie trebuie să fie răbdătoare, să-și susțină bărbatul. Dar cât să susții, când simți că te prăbușești? Prietenele mele mă priveau cu milă când le povesteam, la o cafea grăbită, că Mihai nu mai aduce bani acasă. — Lasă, poate e doar o perioadă, îmi spunea Andreea, dar eu vedeam în ochii ei aceeași întrebare pe care mi-o puneam și eu: cât o să mai reziști?

Într-o dimineață, Ilinca a venit la mine cu o scrisoare de la grădiniță. Era o excursie la munte, 150 de lei. Am simțit cum mă strânge inima. Nu aveam de unde. Am încercat să-i explic, dar ochii ei mari, plini de speranță, m-au făcut să cedez. Am luat un articol suplimentar, am dormit două ore în noaptea aceea, doar ca să-i văd zâmbetul când i-am dat banii. Mihai a privit scena de la distanță, fără să spună nimic. Nici măcar un mulțumesc.

Seara, când Ilinca a adormit, am izbucnit:

— Mihai, nu mai pot! Nu mai pot să fiu singură în toate astea! Nu vezi că mă sting pe picioare? Că nu mai am timp nici să respir? Tu ce faci pentru noi?

A tăcut. S-a uitat la mine cu ochii goi, apoi a ieșit pe balcon și a fumat o țigară. Am rămas singură în bucătărie, cu capul pe masă, plângând în tăcere. Mă simțeam trădată, abandonată, ca și cum toată greutatea lumii era pe umerii mei. Mă întrebam dacă mai e dragoste sau doar obișnuință, dacă mai pot să-l respect pe omul care nu mai luptă alături de mine.

Au urmat zile la fel de grele. Mihai a început să stea tot mai mult acasă, să se uite la televizor, să se plângă de „sistem”, de „noroc”, de „oameni care nu te ajută”. Eu mă simțeam tot mai mică, tot mai obosită, tot mai singură. Am început să mă întreb dacă nu cumva vina e a mea, dacă nu cumva l-am sufocat cu așteptările mele, dacă nu cumva am greșit undeva pe drum.

Într-o seară, după ce am terminat un articol despre „cum să-ți gestionezi stresul financiar”, am privit în gol și am izbucnit în râs amar. Eu, care scriam sfaturi pentru alții, eram la un pas de a ceda. Am deschis laptopul și am început să scriu o scrisoare pentru Mihai, pe care nu am avut curajul să i-o dau niciodată:

„Dragă Mihai,
Nu știu dacă mai știi cine suntem. Nu știu dacă mai știi cine sunt eu. Mă uit la tine și nu te mai recunosc. Mă uit la mine și nu mă mai recunosc. Am obosit să fiu puternică. Am obosit să fiu singură. Te rog, ridică-te. Pentru noi. Pentru Ilinca. Pentru mine.”

Am șters-o. Nu avea rost. Nu ar fi schimbat nimic. În noaptea aceea, am adormit cu ochii în lacrimi, întrebându-mă dacă nu cumva ar trebui să plec. Dar unde să plec? Cu ce bani? Cu ce putere?

A doua zi, Mihai a venit la mine cu o floare ofilită, culeasă din fața blocului. — Îmi pare rău, Vica, a spus încet. Știu că nu sunt ce ai nevoie. Dar nici eu nu mai știu cine sunt. M-am simțit mică, dar și furioasă. — Nu am nevoie de flori, Mihai. Am nevoie de tine. De omul care promitea că va fi alături de mine orice ar fi.

Nu știu dacă m-a auzit. Poate că nici nu mai conta. Seara, când Ilinca a venit să mă îmbrățișeze, am simțit pentru prima dată că nu mai pot. Am plâns în brațele ei, iar ea m-a mângâiat pe păr, fără să înțeleagă de ce.

Zilele au trecut, la fel de grele, la fel de apăsătoare. Am început să mă gândesc tot mai des la divorț, la cum ar fi să fiu doar eu cu Ilinca, fără povara unei relații care mă trage în jos. Dar apoi mă uitam la Mihai, la felul în care o privea pe Ilinca, la momentele rare în care zâmbea, și nu puteam să renunț. Poate din milă, poate din dragoste, poate din frică.

Mă întreb, în fiecare seară, cât mai pot să duc. Cât mai pot să respect un om care nu mai luptă pentru noi. Cât mai pot să mă mint că totul va fi bine. Voi ce ați face în locul meu? Cât ați putea să duceți înainte să vă pierdeți pe voi înșivă?