Când mama-soacră a devenit stăpâna casei: lupta mea pentru dragoste și limite

— Nu așa se face ciorba, Elena! Ai pus prea multă sare, iar morcovii trebuiau tăiați mai mici!
Vocea mamei-soacre răsuna din bucătărie, tăioasă ca o lamă. M-am oprit din tăiatul legumelor, cu mâinile tremurând ușor. Era a treia oară săptămâna asta când îmi critica mâncarea. M-am uitat la ceas: 18:45. În curând urma să vină Vlad de la serviciu, iar eu nu mai aveam răbdare să-i văd privirea obosită și să-i aud șoapta: „Hai, Elena, încearcă să nu te superi, e greu și pentru ea.”

Totul a început acum șase luni, când mama-soacră, Mariana, a venit la noi după divorțul de socrul meu. Nu aveam cum să o refuzăm. Vlad era singurul ei copil, iar ea părea atât de fragilă atunci, cu ochii roșii și valiza mică în mână. „Doar până îmi găsesc ceva al meu”, ne-a spus. Dar timpul a trecut și valiza a dispărut sub patul din camera de oaspeți, iar Mariana s-a instalat ca și cum casa noastră ar fi fost dintotdeauna a ei.

Primele săptămâni au fost suportabile. Îi găteam ce-i plăcea, îi ascultam poveștile despre tinerețea ei la Pitești și încercam să nu mă simt invadată. Dar încet-încet, Mariana a început să schimbe lucrurile. Perdelele din sufragerie au dispărut peste noapte, înlocuite cu unele „mai vesele”. A mutat mobila din dormitorul nostru fără să ne întrebe, „că așa e mai practic”. În bucătărie, fiecare farfurie avea locul ei stabilit de ea. Iar eu? Eu mă simțeam tot mai străină în propria casă.

— Elena, ai văzut unde am pus eu făina?
— Nu știu, Mariana, cred că era în dulapul de sus…
— Nu, acolo ținem acum borcanele cu compot! Of, trebuie să fii mai atentă!

Îmi mușcam buzele ca să nu răspund. Vlad încerca să fie mediator, dar de cele mai multe ori doar ridica din umeri și pleca la calculator. Seara, când ne băgam în pat, îi spuneam:

— Vlad, nu mai pot. Parcă nu mai e casa noastră.
— E temporar, iubito. O să-și găsească ceva curând. Hai să avem răbdare.

Dar răbdarea mea se subția cu fiecare zi. Într-o seară, după ce am venit obosită de la serviciu și am găsit-o pe Mariana cotrobăind prin dulapul meu cu haine, am simțit că explodez.

— Ce faci acolo?
— Caut o bluză mai groasă pentru mâine. Ale mele sunt la spălat.
— Dar nu poți să mă întrebi înainte? Sunt lucrurile mele!
— Vai de mine, ce sensibilă ești! Pe vremea mea, toate femeile din casă împărțeau totul!

Am ieșit trântind ușa și m-am dus în baie să plâng. M-am uitat în oglindă și nu m-am recunoscut: ochi umflați, cearcăne adânci și o tristețe care mă apăsa ca o piatră pe piept.

A doua zi dimineață, la cafea, Mariana a început iar:

— Vlad, spune-i soției tale că nu se face să țipe la mine! Eu am crescut un copil singură, nu-mi trebuie lecții de la nimeni!

Vlad s-a uitat la mine cu ochii lui albaștri triști:

— Elena… hai să nu ne certăm de dimineață…

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am stat acolo până mi-au amorțit degetele de frig. M-am gândit la părinții mei din Buzău, la casa lor mică dar liniștită. La cât de mult mi-aș fi dorit să pot fugi acolo măcar pentru o zi.

Seara aceea a fost momentul în care am decis că trebuie să fac ceva. Am vorbit cu Vlad:

— Vlad, trebuie să stabilim niște limite. Nu mai pot trăi așa. Simt că nu mai am niciun control asupra vieții mele.

El a oftat:

— Știu că e greu… Dar ce vrei să facem? S-o dăm afară? E mama…

— Nu vreau s-o dau afară! Dar vreau să avem reguli clare. Să știe că nu poate schimba totul după bunul plac. Că avem nevoie de intimitate!

A doua zi am încercat să vorbesc calm cu Mariana:

— Mariana, aș vrea să discutăm despre cum putem conviețui mai bine. Să stabilim niște reguli simple…

M-a privit cu răceală:

— Eu nu sunt copilul tău ca să-mi faci reguli! Dacă nu vă convine, pot pleca!

Vlad a intervenit:

— Mamă, te rog… Hai să încercăm să ne respectăm unii pe alții.

Dar Mariana s-a ridicat brusc și s-a dus în camera ei trântind ușa.

În zilele următoare tensiunea a crescut. Vorbeam tot mai puțin cu Vlad, iar el părea tot mai absent. Într-o seară l-am găsit pe balcon fumând — el care nu fuma niciodată înainte.

— Vlad… ce facem? Ne pierdem unul pe altul…

El s-a uitat la mine cu lacrimi în ochi:

— Nu vreau să te pierd… Dar nici pe mama n-o pot lăsa singură…

Am simțit atunci că sunt prinsă într-o capcană fără ieșire. Am început să caut apartamente de închiriat pentru Mariana și i-am propus discret câteva variante. De fiecare dată refuza: „Nu mă descurc singură”, „E prea scump”, „Nu cunosc pe nimeni aici”.

Într-o duminică dimineață am cedat nervos. Am izbucnit în plâns la masă:

— Nu mai pot! Vreau casa mea înapoi! Vreau liniște!

Mariana s-a ridicat tăcută și s-a dus în camera ei. Vlad m-a luat în brațe dar era prea târziu — între noi se ridicase deja un zid.

Au trecut încă două luni până când Mariana a acceptat să se mute într-un apartament social oferit de primărie. Când a plecat, casa a rămas goală și rece. Eu și Vlad stăteam la masă fără să știm ce să spunem.

Au trecut trei ani de atunci. Relația mea cu Vlad s-a reparat greu — dar încă simt uneori frica aceea că oricând cineva poate intra peste viața mea și s-o dea peste cap.

M-am întrebat adesea: unde se termină datoria față de familie și unde începe dreptul la propria fericire? Oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca mine?