„De ce mereu eu plătesc? – Confesiunea mea despre bani și iubire”

— Iar ai uitat să plătești întreținerea, Rareș? am întrebat, cu vocea tremurândă, în timp ce răsfoiam facturile adunate pe masa din bucătărie. Era a treia lună la rând când primeam somație de la asociație. Rareș, tolănit pe canapea cu telefonul în mână, a ridicat din umeri fără să mă privească.

— N-am uitat, doar că n-am avut timp… Știi cum e la muncă, șeful mă bate la cap non-stop. Oricum, tu te ocupi mereu de astea.

M-am oprit din mișcări și am simțit cum mă arde în piept o furie veche, mocnită. De ce mereu eu? De ce toate responsabilitățile astea cad pe mine? Am început să mă simt ca o contabilă într-o firmă care nu-mi aparține, nu ca o parteneră iubită.

Când ne-am mutat împreună, eram plini de vise. Rareș era atent, mă surprindea cu flori sau cu mici gesturi care mă făceau să cred că suntem o echipă. Dar, încet-încet, grijile zilnice au început să se adune ca praful pe mobilă. Eu plăteam chiria, eu făceam cumpărăturile, eu puneam bani deoparte pentru vacanțe sau pentru zile negre. El… el spunea mereu că va compensa „cândva”.

— Natalia, nu mai face atâta caz! Toți bărbații din gașca mea spun că femeile lor cheltuie mai mult decât aduc. Tu ar trebui să fii mândră că nu-ți cer bani pentru hobby-uri sau ieșiri cu băieții.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era vorba despre bani, ci despre echilibru, despre respect. Dar cum să-i explic asta unui om care vede totul ca pe o competiție sau ca pe o datorie de gen?

Seara, când am încercat să deschid subiectul din nou, Rareș a ridicat tonul:

— Dacă nu-ți convine, spune-mi direct! Poate nu suntem făcuți să fim împreună dacă totul se reduce la bani!

Am tăcut. Nu voiam să stric liniștea casei, dar liniștea aceea era deja spartă de gândurile mele. M-am dus la baie și m-am privit în oglindă. Cine sunt eu acum? O femeie obosită, cu cearcăne și cu inima grea. Unde e fata care râdea din orice și visa la o familie fericită?

A doua zi, la serviciu, colega mea Irina m-a întrebat de ce par atât de abătută.

— E greu când simți că tragi singură la jug, i-am spus încet.

Ea a oftat:

— Știi câte femei trec prin asta? Societatea noastră încă ne pune în roluri vechi: bărbatul aduce banii „mari”, femeia se ocupă de casă și de cheltuieli. Dar când bărbatul nu aduce nimic și tot tu rămâi cu povara?

M-am gândit mult la vorbele ei. Poate că nu sunt singura care simte că duce tot greul pe umeri. Poate că multe dintre noi ne pierdem în compromisuri mici care devin munți de frustrări.

În weekend am mers la părinții mei la țară. Mama m-a privit lung când i-am spus că Rareș n-a putut veni pentru că „avea treabă”.

— Natalia, tu ești fericită? a întrebat ea blând.

Am izbucnit în plâns. M-am simțit ca un copil prins cu minciuna.

— Nu știu… Nu mai știu ce simt. Parcă nu mai suntem o echipă. Parcă doar eu trag pentru noi.

Tata a tăcut mult timp înainte să spună:

— Dragostea nu-i doar despre fluturi în stomac. E și despre cum împarți greutățile.

Cuvintele lui m-au urmărit zile întregi. Am început să observ tot mai clar cum Rareș evita orice discuție serioasă despre bani sau viitor. Când venea vorba de planuri mari — o casă, un copil — schimba subiectul sau făcea glume.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre facturi neplătite și promisiuni încălcate, am decis să dorm în sufragerie. Am stat ore întregi cu ochii în tavan, ascultând cum ploaia bătea în geam. M-am întrebat: oare chiar merit asta? Oare chiar trebuie să accept ca iubirea să fie un șir nesfârșit de sacrificii din partea mea?

A doua zi dimineață, Rareș a venit la mine cu o cafea.

— Uite… poate ai dreptate. Poate am lăsat prea multe pe umerii tăi. Dar nici eu nu știu cum să schimb lucrurile. Așa am văzut acasă la ai mei: mama făcea totul.

L-am privit lung. Poate că nu era doar vina lui. Poate că și eu am acceptat prea mult timp această situație din dorința de a păstra pacea.

Am decis să mergem împreună la consiliere de cuplu. Acolo am descoperit cât de greu ne este să vorbim deschis despre bani fără să ne simțim atacați sau judecați. Am aflat că mulți români cresc cu ideea că banii sunt un subiect rușinos sau tabu în familie.

Nu știu dacă vom rămâne împreună sau dacă vom găsi echilibrul pe care îl caut atât de disperat. Dar știu sigur că nu mai pot trăi cu povara tăcerilor și a frustrării.

Mă întreb: câte dintre noi acceptăm prea mult din teamă să nu fim singure? Câte sacrificii sunt prea multe într-o relație? Poate dragostea adevărată începe atunci când avem curajul să spunem „ajunge”. Voi ce credeți?