După ce soțul meu a murit, copiii lui m-au dat afară: O viață de la zero la treizeci și ceva de ani

— Nu mai ai ce căuta aici, Livia! Vocea Ioanei, fiica cea mare a lui Doru, răsuna ca un tunet în holul casei. Era o dimineață de martie, ploua cu găleata, iar eu stăteam cu valiza în mână, tremurând nu doar de frig, ci și de șoc. Îmi venea să urlu, să mă agăț de ușa aceea pe care o lustruisem ani la rând, dar privirea rece a celor doi copii ai lui Doru mi-a tăiat orice curaj.

— Dar… aici e casa mea! am șoptit, aproape fără glas. — Nu mai e, a răspuns sec Vlad, fratele Ioanei. Tata a murit, iar tu nu ești nimic pentru noi. Ai grijă să nu uiți nimic din lucrurile tale.

Nu eram nimic pentru ei. Cuvintele astea mi-au rămas în minte zile întregi, ca un ecou dureros. Doru fusese totul pentru mine: iubire târzie, alinare după un divorț urât, speranța că viața poate începe și la treizeci și ceva de ani. Ne-am cunoscut la un curs de dans popular la Casa de Cultură din Ploiești. El era văduv de doi ani, eu abia ieșită dintr-o relație toxică. Ne-am apropiat încet, cu pași mici, ca la o horă timidă. După doi ani ne-am căsătorit și am crezut că am găsit în sfârșit acasă.

Copiii lui Doru nu m-au acceptat niciodată cu adevărat. La început au fost politicoși, apoi reci, iar după ce Doru s-a îmbolnăvit de cancer și a început să se stingă sub ochii noștri, au devenit ostili. M-au acuzat că vreau să le iau averea, că îl izolez pe tatăl lor de familie. Doru încerca să-i liniștească: — Livia nu vrea nimic de la voi. Vrea doar să fim împreună.

Dar boala l-a luat prea repede. Într-o noapte de februarie, când afară ningea ca-n povești, Doru s-a stins în brațele mele. Am plâns până am adormit lângă el pe patul de spital. A doua zi, copiii lui au venit cu avocatul și mi-au spus clar: — Casa e pe numele nostru. Ai 30 de zile să pleci.

Am încercat să vorbesc cu ei, să le explic că nu vreau nimic altceva decât să rămân în locul unde am fost fericită. — Nu ești mama noastră! a țipat Ioana. — Tata a greșit că te-a adus aici.

Am plecat cu două valize și o pungă cu medicamentele lui Doru pe care nu mă înduram să le arunc. Am dormit două nopți la o prietenă din liceu, Anca, care m-a primit fără întrebări. — Livia, nu poți sta aici la nesfârșit, dar cât ai nevoie, rămâi! mi-a spus ea într-o seară când mă găsise plângând în bucătărie.

M-am simțit ca un copil pierdut într-o gară pustie. Nu aveam unde să mă duc. Părinții mei muriseră demult, fratele meu era plecat în Germania și abia ne mai vorbeam. M-am gândit să mă întorc în orașul natal, dar acolo nu mai aveam pe nimeni.

Într-o zi, Anca mi-a propus să mergem la biserică împreună. — Poate găsești liniște acolo. Am acceptat fără convingere. Preotul parohiei era tânăr și blând; după slujbă m-a întrebat dacă sunt bine. I-am povestit totul printre lacrimi.

— Dumnezeu nu te lasă singură, mi-a spus el. — Poate chiar aici vei găsi un nou început.

Așa am ajuns să ajut la cantina socială a bisericii. Am cunoscut oameni care aveau mult mai puțin decât mine și totuși zâmbeau sincer. O bătrână pe nume tanti Florica m-a luat sub aripa ei: — Fata mea, viața nu se termină când mor cei dragi sau când pierzi o casă. Se termină doar când nu mai vrei să lupți.

Încet-încet am început să mă simt utilă din nou. Am găsit un mic apartament de închiriat într-un bloc vechi din cartierul Nord. Era frig iarna și pereții mucegăiți, dar era al meu. Am cumpărat o pătură groasă și o cană cu motive tradiționale ca să-mi amintesc de serile cu Doru.

Într-o seară de toamnă, când vântul bătea crunt pe la ferestrele mele subțiri, Ioana m-a sunat brusc:

— Livia… voiam doar să știi că am găsit niște scrisori de-ale tatălui meu pentru tine. Dacă vrei să le iei…

Am mers tremurând la vechea casă. Mi-a dat un plic gros fără să mă privească în ochi. Am citit scrisorile acasă, printre lacrimi: „Livia, dacă citești asta înseamnă că nu mai sunt lângă tine… Să nu te lași doborâtă! Tu ești mai puternică decât crezi.”

Am simțit cum inima mi se rupe și se lipește la loc în același timp.

Au trecut doi ani de atunci. Încă mă doare trădarea copiilor lui Doru, dar am învățat să iert. Am prieteni noi la biserică și la cantină; uneori mergem împreună la teatru sau la picnicuri în parc. Am început chiar să predau dans popular copiilor din cartier – așa cum m-a învățat Doru.

Uneori mă întreb dacă familia e cea în care te naști sau cea pe care ți-o faci singur prin alegerile tale și prin oamenii pe care îi aduni lângă tine.

Poate că adevărata casă nu e un loc sau o moștenire, ci sentimentul că aparții undeva – chiar dacă acel „undeva” îl construiești singur, pas cu pas.

Oare câți dintre noi au avut curajul să o ia de la capăt când totul părea pierdut? Ce înseamnă cu adevărat „acasă” pentru voi?