Experimentul: Cât valorează dragostea când nu ai nimic?

— Vlad, tu chiar crezi că o să găsești pe cineva așa? Ești nebun, mă! — vocea lui Radu răsuna în bucătăria mea mică, unde aburii cafelei se amestecau cu mirosul de pâine prăjită.

Am zâmbit strâmb, privind pe geam la blocurile cenușii din cartierul Titan. — Nu știu, Radu. Dar m-am săturat să nu știu niciodată dacă femeile mă plac pe mine sau pe „domnul inginer cu apartament și mașină”.

Radu a dat din umeri. — Ești nebun, dar măcar ai curaj. Să nu zici că nu te-am avertizat.

Așa a început totul. Aveam 33 de ani, un job bun la o firmă de IT, apartamentul meu, o Skoda Octavia aproape nouă și părinți care mă întrebau la fiecare masă de duminică: „Vlad, tu când te însori?”

M-am înscris pe un site de dating, dar profilul meu era altul: Vlad, 33 de ani, locuiesc cu chirie, job la call center, venituri modeste. Poze simple, fără vacanțe exotice sau restaurante scumpe. Doar eu, cu o carte în mână sau la plimbare prin parc.

Primele două săptămâni au fost un dezastru. Conversații fade, întâlniri anulate în ultimul moment. O fată mi-a spus direct: „Nu cred că avem aceleași aspirații.” Alta a dispărut după ce i-am spus că nu am mașină.

Apoi am cunoscut-o pe Ana. Avea ochii verzi și râdea cu poftă la glumele mele proaste. Ne-am văzut într-o cafenea mică din centru. Am comandat două ceaiuri și o prăjitură pe care am împărțit-o.

— Nu-ți place cafeaua? m-a întrebat ea.

— Îmi place, dar încerc să economisesc unde pot. Salariul nu-i grozav.

A zâmbit cald. — Și eu fac la fel. Nu-i ușor în București.

Am vorbit ore întregi despre filme vechi, despre cum e să crești într-un apartament de două camere cu părinți care se ceartă din orice. Ana lucra la o librărie și visa să scrie o carte.

— Știi, Vlad, mi se pare că oamenii fug după bani și uită să fie fericiți.

M-a atins vorbele ei. Era sinceră sau doar bună actriță?

Ne-am văzut tot mai des. Plimbări prin Herăstrău, seri cu pizza ieftină și filme pe laptopul meu vechi. Odată i-am spus că nu pot merge la munte cu prietenii ei pentru că „nu-mi permit”. Nu s-a supărat.

— Important e să fim împreună, mi-a spus ea.

Într-o seară ploioasă, după ce ne-am adăpostit sub o copertină și ne-am ținut de mână tremurând de frig, Ana m-a privit lung:

— Vlad, tu chiar ești fericit așa?

Am simțit un nod în gât. — Nu știu… Dar cu tine parcă da.

Au trecut trei luni. Eram îndrăgostit până peste cap și mă simțeam vinovat în fiecare zi. Minciuna mă apăsa ca o piatră rece pe piept.

Într-o duminică, mama m-a sunat disperată:

— Vlad, iar n-ai venit la masă! Ce faci cu viața ta? Ai găsit pe cineva?

— Da, mamă… Dar nu e așa simplu.

— Adu-o acasă! Să vedem și noi cu cine te pierzi atâta!

Am oftat. Cum să-i spun Anei adevărul? Cum să-i spun părinților că fata pe care o iubesc crede că sunt altcineva?

Într-o seară, după ce am văzut „La Dolce Vita” pe canapea, Ana s-a uitat la mine cu ochii ei mari:

— Vlad… simt că ascunzi ceva de mine.

Mi-au tremurat mâinile. — Ana… trebuie să-ți spun ceva important.

A tăcut și m-a privit fix.

— Eu… nu sunt cine crezi tu. Nu lucrez la call center. Sunt inginer IT, am apartamentul meu și… nu duc lipsă de bani.

Ana a rămas mută câteva secunde. Apoi s-a ridicat brusc:

— De ce ai mințit?

— Am vrut să văd dacă mă placi pentru mine… Nu pentru ce am.

A izbucnit în lacrimi:

— Și dacă eu făceam la fel? Dacă te mințeam și eu? Cum poți construi ceva pe o minciună?

Am încercat să o iau de mână, dar s-a tras înapoi.

— Vlad… nu știu dacă pot trece peste asta. M-ai făcut să cred că suntem egali… Că putem visa împreună la mai mult. Dar tu ai avut tot timpul totul!

A plecat fără să se uite înapoi. Am rămas singur, cu inima frântă și cu senzația că am pierdut totul pentru un experiment prostesc.

Seara aceea m-a urmărit mult timp. Am încercat să-i scriu Anei, dar nu mi-a răspuns niciodată. Prietenii mei au dat din umeri: „Ți-ai făcut-o cu mâna ta.”

Părinții mei au aflat și ei povestea. Tata a clătinat din cap:

— Vlad, viața nu e un test. Ori iubești, ori nu iubești.

Acum stau singur în apartamentul meu frumos și mă întreb: dacă aș fi fost sincer de la început, ar fi fost altfel? Cât valorează dragostea când nu ai nimic? Și cât costă o minciună spusă din frică?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că sinceritatea absolută e posibilă într-o lume plină de aparențe?