Ginerele Nepotrivit: Povestea lui Radu și Lupta pentru Acceptare

— Nu vreau să-l mai văd în casa asta! Ai înțeles? vocea mamei mele răsuna ca un tunet în sufrageria noastră mică din Ploiești. Mâinile îi tremurau pe cana de ceai, iar ochii îi ardeau de supărare. Eu stăteam în picioare, cu spatele lipit de ușă, încercând să-mi adun curajul. Radu, băiatul pe care îl iubeam de doi ani, tocmai ieșise pe ușă după o discuție tensionată cu tata. Știam că nu era ceea ce părinții mei își doreau pentru mine: era șofer de camion, cu mâinile bătătorite și hainele mereu mirosind a motorină și drum lung. Dar pentru mine era totul.

— Mamă, nu poți să-mi alegi tu fericirea! am izbucnit, cu lacrimi în ochi. Nu poți să-l judeci doar pentru că nu are diplomă sau pentru că nu stă la birou toată ziua!

Mama s-a ridicat brusc, aproape răsturnând masa. — Tu nu vezi că te trage în jos? Că n-o să ai niciodată o viață bună cu el? Ce o să zică lumea? Ce o să spună rudele la nuntă? Sora ta e medic, verișorii tăi sunt ingineri… Tu vrei să fii nevasta unui șofer?

Tata nu spunea nimic. Stătea cu ochii în pământ, dar știam că și el era dezamăgit. În familia noastră, mândria era totul. Tata muncise 30 de ani la rafinărie ca să ne țină la școală pe mine și pe sora mea. Mama fusese profesoară de limba română. Pentru ei, succesul se măsura în diplome și funcții.

Dar eu îl iubeam pe Radu. Îl cunoscusem într-o seară ploioasă, când autobuzul nu mai venea și el s-a oferit să mă ducă acasă cu camionul lui vechi. Am râs toată noaptea, povestind despre visele noastre. El visa să-și cumpere propriul camion și să-și deschidă o mică firmă de transport. Eu voiam doar să fiu fericită.

După acea seară, am început să ne vedem tot mai des. Îmi aducea flori de câmp și mă lua cu el la drumuri scurte prin țară. Îmi povestea despre copilăria lui grea, despre cum mama lui l-a crescut singură după ce tatăl lui a murit într-un accident de muncă. Era sincer, blând și avea un fel aparte de a mă face să râd chiar și când eram tristă.

Dar părinții mei nu vedeau decât meseria lui și faptul că serile le petrecea jucând FIFA cu prietenii lui din cartier. — Ce viitor ai cu unul ca el? mă întreba mama aproape zilnic.

Într-o zi, după o ceartă urâtă acasă, am plecat la Radu fără să spun nimănui. Am stat la el două zile, plângând și povestind despre cât de greu îmi era să aleg între familie și dragoste. — Nu vreau să te desparți de ei pentru mine, mi-a spus el încet, mângâindu-mi părul. Dar nici nu pot să te las să suferi așa…

Am decis să ne logodim în secret. Când am aflat că sunt însărcinată, am știut că nu mai pot ascunde nimic. Am mers acasă cu inima cât un purice și le-am spus părinților adevărul.

— Ai distrus tot ce am construit pentru tine! a urlat mama, izbucnind în plâns. Tata a ieșit din cameră fără să spună un cuvânt.

Au urmat luni de tăcere și priviri reci. Sora mea, Irina, încerca să mă împace cu mama, dar fără succes. — O să vezi tu când o să rămâi singură cu copilul și el pleacă pe drumuri! îmi spunea mama mereu.

Dar Radu nu m-a lăsat niciodată singură. A muncit dublu ca să ne putem lua un apartament mic la marginea orașului. Seara venea obosit acasă, dar mereu găsea timp să-mi aducă ceva dulce sau să mă întrebe cum mă simt.

Când s-a născut fetița noastră, Maria, am simțit că lumea mea s-a schimbat complet. Pentru prima dată după mult timp, mama a venit la noi acasă. A privit-o pe Maria lung, apoi m-a luat în brațe fără să spună nimic. În ochii ei am văzut lacrimi amestecate cu regret.

— Poate că am greșit… a șoptit ea într-o seară, când Maria dormea între noi pe canapea. Poate că n-am știut să văd ce contează cu adevărat.

Tata a venit abia după câteva luni. L-am găsit într-o zi jucându-se cu Maria pe covor, iar Radu îi povestea despre drumurile lui prin țară. Pentru prima dată l-am văzut pe tata zâmbind sincer către soțul meu.

Anii au trecut greu la început, dar încet-încet familia mea a început să-l accepte pe Radu. Au văzut cât muncește pentru noi, cât de mult își iubește copilul și cât de mult mă respectă.

Acum avem doi copii și o viață simplă, dar plină de dragoste. Mama încă oftează uneori când vede poze cu nunți elegante sau când sora mea povestește despre conferințe medicale prin Europa. Dar când vine la noi și o vede pe Maria alergând prin curte după Radu sau pe cel mic râzând în brațele lui, știu că a înțeles ceva important.

M-am întrebat mereu: câți dintre noi judecăm oamenii doar după meserie sau statut? Cât de mult contează fericirea adevărată față de așteptările celorlalți? Poate că fiecare familie are nevoie de o lecție ca a noastră ca să învețe ce e cu adevărat important.